Cum am întâlnit California

Acesta e un text mai vechi, publicat în Timpul, mai 2006:

Bineînțeles că e prea devreme să-mi scriu memoriile. Dar ar merge povestit aici cum am ajuns în California, cu atît mai mult cu cât Timpul are un public familiarizat cu subiecte inspirate din viața academică de ambele părți ale Atlanticului. Spuneam în articolul de luna trecută că percepția mea despre America a fost diferită de cea a lui Radu Pavel Gheo, care a scris o carte interesantă și, prin problemele pe care le-a adus în discuție, relevantă.
În toamna lui 2001 știam că îmi voi susține teza de doctorat la Michigan State în primăvara anului următor; avea să se întîmple pe 25 aprilie 2002. Înainte de susținere, parte din teza fusese deja acceptată pentru publicare. Pe lîngă partea scrisă, de care m-am ocupat în perioada aceea, mi-am prezentat unul dintre rezultate în două conferințe: pe 9 decembrie 2001 la Toronto, la întîlnirea Societății Matematice Canadiene, și pe 9 ianuarie 2002 la San Diego, la conferința comună organizată de American Mathematical Society și Mathematical Association of America. În primăvara aceea au participat la conferința de la San Diego 3500 de matematicieni (înțeleg că în ianuarie 2006, la San Antonio, au fost 5000). Pe lîngă sesiunile unde se prezentau comunicările, conferința are și un tîrg de carte (unde în fiecare an îmi face plăcere să petrec multă vreme, cam la fel de mult cât petrec la Bookarest), și un centru de întîlnire al comisiilor cu cei care candidează pentru diverse slujbe academice. Nu toate universitățile aleg să își recruteze viitorii profesori prin această formulă. Mulți intervievează telefonic, înainte sau după conferință, iar alții preferă să ia decizia pe baza compatibilității dintre cercetarea pe care o face candidatul și cercetarea care se face în propriul departament. Pentru o țară cu 500 de colegii și universități, e de înțeles că există o mare varietate de abordări în ceea ce privește recrutarea viitorilor profesori. La San Diego am avut mai multe interviuri cu diverse comisii ale unor concursuri (mai precis am avut 23 de întîlniri; e un lucru firesc pentru mulți candidați). Am cunoscut mulți oameni, am stat de vorbă nu doar cu membrii comisiilor, ci și cu alți candidați. În penultima zi a conferinței, când mi-am făcut prezentarea, eram după majoritatea acestor întîlniri. Mi-a făcut plăcere să povestesc încă o dată despre invarianții de curbură ai lui Chen, atunci când prezentarea mea era programată într-una dintre sesiunile de geometrie. Un singur eveniment neobișnuit a avut loc în timpul prezentării mele. La un moment dat, în timp ce eu vorbeam, ușa sălii de conferință s-a întredeschis și l-am văzut intrînd pe Robert Osserman. Îl știam dintr-o prezentare video pe care o împrumutasem de la bibliotecă în urmă cu ceva timp. Știam că în sală ar putea fi și reprezentanți ai unor comitete ale unor universități unde concuram pe post, dar pentru o clipă detaliul cel mai important devenise prezența lui în sală. Cred că a venit să urmărească sesiunea aceea de geometrie pentru că era interesat în unele comunicări, nu neapărat de cea în timpul căreia sosise. Dar, pentru câteva minute, eu am considerat că prezint pentru el... La sfîrșitul prezentării m-am întors la locul meu în sală, unde doi colegi de origine română, pe care abia atunci îi cunoscusem, mi-au strîns mîna și m-au felicitat. M-am relaxat și pentru câteva clipe nu m-am mai gîndit la nimic altceva. Atunci am simțit că cineva mă atinge pe umăr. Era un domn în vîrstă, care s-a prezentat fără excese de retorică. Mi-a spus că vine de la Universitatea Statului California la Fullerton și că i-ar face plăcere dacă aș avea timp să stăm de vorbă. De fapt nu era singur, ci cu un alt coleg, și împreună vizitau acele secțiuni unde făceau prezentări candidații de care departamentul lor era interesat. Mi-am amintit numaidecât: în toamna lui 2001 fuseseră publicate doar șase anunțuri (din cele peste 300 pe care le citisem) pentru poziții universitare care specificau că sunt interesați să angajeze într-un candidat care să lucreze în geometrie diferențială sau geometrie în general; una dintre ele era Cal State Fullerton. Știam foarte bine cine erau intelocutorii mei, iar ei știau foarte bine cine sunt, pentru că citiseră deja dosarul meu. Am stat de vorbă aproape o oră, afară, pe terasa centrului de conferințe din San Diego. Undeva, nu departe, se vedea Pacificul, și multe catarguri de iahturi. La dreapta, înaltă, silueta hotelului unde locuisem pentru câteva zile. Unele comisii de angajare preferă astfel de discuții exploratorii, într-un cadru mai puțin formal, pentru a cunoaște candidații. Mi-au povestit un lucru interesant despre Fullerton: că produce un număr foarte mare de profesori de liceu pentru sudul Californiei. Departamentul acesta este, prin impactul pe care îl au în planul educației, un actor major. Iar dacă predai anumite cursuri acolo, munca ta poate face diferența. Pe măsură ce ei îmi povesteau, pe atît eram eu mai interesat. Cînd am ajuns acasă m-am documentat în detaliu. Sistemul Universității Statului California are 23 de universități și, la ora aceasta, are peste 400.000 de studenți și 44.000 de angajați. Știam că Mihai Ursachi lucrase pentru o vreme, înainte de a se întoarce la Iași, într-una dintre universitățile din sistemul Cal State. Astăzi știu că mai sunt și alți profesori de origine română în diverse departamente din universități Cal State. De exemplu, Andrei Verona, fost membru al Institutului de Matematică al Academiei de la București, a fost până de curînd vice-Chair la Cal State Los Angeles. Șerban Raianu, un profesor de algebră cu publicații excepționale, laureat în 2001 al premiului Gheorghe Țițeica al Academiei Române, se află azi la Cal State Dominguez Hills. Roxana Smarandache (cu care am avut onoarea să mă întîlnesc în perioada când susțineam seminarul de metodica predării matematicii la Universitatea București) predă la Cal State San Diego, iar Ioana Mihăilă predă la Cal Poly Pomona. Am vizitat campusul de la Fullerton la începutul lui martie 2002 și am făcut o prezentare de o oră în care mi-am detaliat parte din teză. A fost un interviu plăcut, în care am avut posibilitatea să cunosc întregul departament. Apoi, nu mult timp după aceea, am primit rezultatul concursului: dintre cei o sută de candidați care își prezentaseră dosarele, comitetul a optat pentru mine. Așa că atunci când am avut de ales între mai multe variante, în primăvara lui 2002, am ezitat extrem de puțin. Acum, după patru ani de muncă acolo, pot spune că a fost cea mai bună alegere posibilă. Îmi plac cursurile pe care le predau, îmi plac oamenii cu care lucrez, îmi place mediul academic. De atunci am avut ocazia să interacționez cu diverse ocazii cu diferite departamente din sistemul Cal State (la Pomona și la San Bernardino am fost invitat să vorbesc în seriile de colcviu ale departamentelor de matematică). Munca la Fullerton a avut multe avantaje. Am predat multă geometrie. Am lucrat matematică, m-am putut concentra asupra unor probleme care mă interesau. Am lucrat mult cu studenții și îmi face plăcere să interacționez cu ei. Am scris mult în ultimii patru ani. Probabil o experiență similară, ca mediu universitar, a trăit și Ștefan Baciu, când a ajuns la University of Hawaii și a avut biroul nu departe de Yasunari Kawabata, în anii șaizeci... Restul poveștii, firește, în Timpul de luna viitoare. Pentru că sunt mult mai multe de spus despre Cal State Fullerton decât că este universitatea unde a învățat actorie Kevin Costner.