Dragă Domnule Alex. Ștefănescu,
Ar
putea părea doar un amănunt anecdotic că ne știm de aproape două
decenii, încă de pe vremea cînd săptămînalele literare bucureștene
păreau a fi centrul universului. Ați acceptat cu generozitate să scrieți
un cuvînt înainte unui volum care mi-a apărut în anii nouăzeci și, de
atunci, nu o dată a rămas consemnată în scris opinia dumneavoastră
despre paginile mele. Mi-ar fi imposibil să aduc în discuție un aspect
important al literaturii române de azi, aspect asupra căruia punctele
noastre de vedere sînt în total dezacord, fără a așeza situația în
cuvenitul context.
Așadar, Observator cultural a
publicat un material amplu semnat de dl Radu Călin Cristea dedicat
analizei unor texte mai vechi și mai noi ale dlui Vladimir Tismăneanu.
După apariția acestui text, dumneavoastră ați simțit nevoia să vă
prezentați poziția. Despre dl Tismăneanu scrieți: „Este uimitor şi
admirabil cum a reuşit acest intelectual să-şi învingă destinul, să
devină nu un propagandist comunist, cum s-a întîmplat cu atîţia alţii de
condiţia lui, ci un intelectual cu o gîndire independentă. L-au ajutat,
cred, nu numai inteligenţa sa remarcabilă, ci şi talentul literar (care
are o logică proprie, orientîndu-se spre adevăr ca floarea soarelui
spre soare)“. Asupra acestui aspect cădem repede de acord, și iată de
ce: eu sînt convins că dl Tismăneanu a fost sincer întotdeauna. Cred că a
fost sincer atunci cînd a trecut în tinerețe prin experiența personală a
unui atașament față de unele idei politice și mai cred că, tocmai
motivat de sinceritate, a scris acele materiale importante despe
comunism care au trezit atîta atenție în ultimul deceniu. Tocmai de
aceea experiența dînsului e atît de importantă. La un moment dat, într-o
conversație pe care am avut-o cu dl Tismăneanu la Los Angeles, mi-am
îngăduit să-i spun că, avînd în vedere experiența sa personală, eu aș
scrie pe baza ei roman, aș converti experiența aceasta în literatură.
Teritoriul nesigur al ideilor
Așa
cum mă cunoașteți, știți că numai la literatură îmi stă gîndul. I-am
spus asta dlui Tismăneanu cu un cuvenit respect față de toate momentele
istorice importante la care dînsul s-a aflat de față. Nu cred că pe
teritoriul ideilor politice cineva poate fi consistent toată viața, cred
că sînt posibile schimbările de viziune, adaptarea perspectivelor și
transformarea. Aici mă tem să nu greșesc, pentru că nu vorbesc despre o
experiență care să-mi fie familiară. Întrucît am ales devreme să devin
matematician, am stat cît de departe am putut de teritoriul nesigur al
ideilor, unde mi s-a părut că nu pot fi demonstrate adevăruri
definitive. Prefer tărîmul științelor exacte, acolo unde demonstrațiile
sînt certe și, odată stabilite, nimeni nu le mai poate nega existența.
De cîte ori m-am așteptat la o egală rigoare din partea științelor
sociale, a științelor politice sau eventual a literaturii, mi s-a
întîmplat să mă confrunt cu o dezamăgire.
Apropo de asta,
într-una dintre anecdotele care circula pe vremuri prin Facultatea de
Matematică bucureșteană (și pe care e posibil ca dumneavoastră să o
cunoașteți) se povestea că atunci cînd a deschis prima oară Istoria literaturii române
a lui G. Călinescu, Dan Barbilian a aruncat volumul cît colo, zicînd că
e imposibil ca într-o eră cînd se dezvoltă teorii axiomatice unii să
mai scrie după toane. Nu știu dacă e adevărat sau dacă e pur folclor (și
matematicienii se ocupă cu asta), dar puțin adevăr în legendă ar putea
să fie, căci falia tectonică dintre cele două specialități academice nu a
fost inventată azi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, cred că
articolul dlui Radu Călin Cristea îmi displace, pentru că nu-mi plac
textele care reunesc concentrat aspectele negative ale consecințelor
activității cuiva, cu atît mai mult cu cît este vorba despre chestiuni
legate de teritoriul științelor politice, care e prin excelență un
teritoriu al incertitudinii. Singurul lucru pe care dl Radu Călin
Cristea reușește să-l demonstreze e că eroarea umană e posibilă. Dar nu
știam asta deja?
Concluzie nejustificată
Să revenim însă la chestiunea esențială. Articolul dumneavoastră de pe blogul Adevărului
ia o turnură neașteptată spre final, cînd simțiți nevoia să exprimați o
opinie surprinzătoare, nenuanțată și excesivă asupra operei dlui Norman
Manea. E ca și cum ați conduce mașina pe un bulevard și, aproape de
destinație, ați întoarce brusc volanul spre dreapta și ați intra pe
trotuar, accidentînd victime nevinovate, și asta nu oricum, ci cu aerul
că ați dorit să faceți exact asta. Ce stil de a argumenta e acela care
produce victime colaterale? Cum ar fi dacă aici, în plin articol cu un
conținut strict literar, aș începe să inserez părerea mea despre
fundașii echipei Steaua, bazîndu-mă pe impresionanta mea experiență
fotbalistică? Sînt sigur că v-ați întreba ce s-a întîmplat cu mine și
unde s-a pierdut pe drum consistența și continuitatea argumentației
mele. Ați putea crede că urmăresc vreun efect comic și că împing
eventual lucrurile mai departe decît ar fi cazul. Dacă asta ar fi
obiecția criticii, v-aș da imediat dreptate. Iată însă că dumneavoastră
procedați așa. Sînt surprins de lejeritatea cu care expediați acest
aspect, în doar două rînduri, ca și cum ar fi un detaliu; afirmație fără
demonstrație, apreciere denigratoare fără argument. Nu este deloc un
detaliu, și am să vă spun de ce.
Vă mărturisesc că în
ultimii ani ceva s-a schimbat în felul cum înțeleg literatura română.
Ceva s-a schimbat între vremurile cînd stăteam de vorbă în București, în
anii nouăzeci, și acum. Am trecut prin experiența de a prezenta unele
dintre paginile mele în fața unor cititori din alte spații literare, din
alte culturi. Pentru a invoca un exemplu nobil, am fost pus în situația
de a explica unor oameni cărora nu le era foarte clară situarea
geografică a Bucureștilor cine a fost Mateiu Caragiale și de ce expresia
literaturii sale reprezintă ceva atît de important în literatura
română. De fapt, mă tem că pentru un procent foarte mare al publicului
de literatură din lume nu e foarte clar de ce pentru noi amintirea
acestui clasic al literelor românești e importantă. Există valori extrem
de importante pentru noi, cei care scriem în română, importante la un
nivel personal, și care nu reprezintă nimic pentru restul lumii.
Eu
am trecut prin experiența de a-mi prezenta paginile literare în fața
unui public din alte culturi: e o experiență care m-a schimbat pentru
totdeauna și care te învață de cîtă modestie ai nevoie pentru a scrie
literatură. Fie că a fost vorba de o seară de lectură în universitatea
care păstra încă memoria prestigioasă a lui George Emil Palade, fie că
era vorba de un festival de literatură în Ungaria, e dificil să vorbești
despre ceea ce e prețios pentru tine, ca scriitor român, în fața unei
audiențe internaționale, și asta include viziunea despre literatură.
Dacă tot discutăm despre Craii de Curtea-Veche, mă doare că
acel roman superb, plin de poezie și tragism, care codifică tot parfumul
Bucureștilor, nu e tradus încă în engleză și că, în pofida tensiunii
orientale cu care e înspicat, nu e menționat pe lista Canonului Vestic,
a lui Harold Bloom, de unde literatura română lipsește cu desăvîrșire
ca secțiune. Despre această experiență ar putea spune multe şi cu mare
folos tinerii scriitori care au trecut prin experiențe internaționale
importante, ca de pildă Filip Florian, Florina Ilis, Lucian Dan
Teodorovici, Claudiu Komartin sau alți autori ai generației literare
care azi depune un util și important efort de sincronizare a discursului
literar actual cu ceea ce se întîmplă în spațiul literar
vest-european și nord-american, adică acel spațiu literar căruia
cultura noastră în mod natural îi aparține și cu care ar trebui să
comunice. Nuanțele de amărăciune și luciditate pe care Mircea
Cărtărescu le inserează în Frumoasele străine cred că ne
vorbesc foarte mult despre eforturile de a prezenta literatura română
care se scrie azi publicului din Vest. Iată, acelea sînt niște pagini
lucide!
Norman Manea şi eforturile sale pentru cultura română
Cu
două decenii înaintea noastră, cărțile scrise de dl Norman Manea au
avut de trecut prin această poartă a înțelegerii și comunicării. E
extraordinar de greu să găsești un teren de sensibilitate comun cu
audiența din Vest, atunci cînd scrii în română și cînd vorbești despre
teme românești. Asta, de fapt, e marea dificultate. Uneori doare, vă
asigur. Doare pentru că nu prinzi contracte de publicare. Doare pentru
că poți vedea în ochii celor care te ascultă că ar fi bine dacă ai da
mai multe detalii, pentru că nu se înțelege ce spui. Doare pentru că vii
dintr-o altă lume. Întrebarea fundamentală pare a fi: care să fie
nuanța de sensibilitate comună care ne-ar putea face să comunicăm despre
literatură? În fața acestei probleme, sîntem reduși la pasul zero odată
cu fiecare text pe care-l scriem: avem nevoie să cucerim atenția
audienței noastre, să trezim atenția fiecărui cititor, să comunicăm cu
ea/el, să-i vorbim despre punctele focale a căror explorare poate
produce, ca rezultat binecuvîntat, un tărîm comun al viziunilor noastre
despre literatură.
Pentru un spațiu cultural precum cel
românesc, care între 1947 și 1989 n-a comunicat mai deloc cu lumea
vestică pe plan literar, mă tem că asta e o problemă serioasă. Încă ne
batem pe acest teritoriu, spre a reduce din acest serios handicap al
lacunei de informație literară. Or, scrierile semnate de dl Norman Manea
au trecut cu succes prin acest filtru, au fost discutate de mulți
comentatori în mai multe culturi și au beneficiat de o importantă
audiență internațională. Sînt cursuri universitare în Statele Unite la
care cărțile dînsului sînt parte a programei. Îmi amintesc cu emoție cît
m-am bucurat că The New Yorker a acordat acum aproape un deceniu un spațiu amplu de prezentare Întoarcerii huliganului.
La fel de mult mă bucur cînd avem norocul ca vreun film românesc să
aibă parte de audiență și înțelegere în mediul internațional. Mă bucur
cînd se discută despre literatura română, iar nu despre alte aspecte ale
prezenței românești în lume, din ce în ce mai amplă sub toate aspectele
posibile ale vieții și morții, desigur.
Lumea românească
s-a revărsat peste hotare, exprimînd și ilustrînd toate problemele
sociale ale României, cu toată marea varietate a tipologiilor și
caracterelor din spațiul carpato-danubian, cu tragedii pogorîte parcă
din paginile lui Panait Istrati sau ale lui Radu Aldulescu. Într-o
astfel de lume, dl Norman Manea scrie despre istoria recentă a României,
invită la reflecție, atrage și cîștigă audiență. Eforturile dînsului
contează enorm pentru cultura română, și percepția mea e că uneori
izbutește singur mai mult decît un întreg Minister al Culturii. Vă
amintiți, probabil, că anul trecut dl Norman Manea a realizat pentru
Trinity University Press o antologie dedicată literaturii române, care
se deschide cu poemul lui Mihai Eminescu intitulat Criticilor mei, atît de important pentru cei care sînt atașați de expresia literară românească.
Cu
fiecare nou text, și dl Norman Manea, ca orice alt scriitor, se află în
fața unui public internațional căruia îi propune teme de reflecție
inspirate din moștenirea culturii române; e la fel de dificil și pentru
dînsul ceea ce e dificil pentru un debutant. De fapt, hai să spunem
adevărul, e de zece ori mai dificil pentru cineva care nu-și prezintă
literatura pe teren propriu. Și tocmai asta e foarte diferit față de
anii nouăzeci, pe care îi evocam mai sus. Parcă era mai simplu pe
atunci. S-au schimbat vremurile, în sensul că cei care scriu azi se
confruntă imediat cu o audiență internațională.
Aici mi-aș îngădui să vă reamintesc un pasaj important din recenta monografie a lui Claudiu Turcuș, Estetica lui Norman Manea,
unde se spune așa: „Legat de exilul american, s-a impus clișeul
(neserios, dar popular) că mecanismele imperialiste de promovare și
interesele evreiești i-au adus scriitorului consacrarea. Recent, «din
respect pentru firul istoriei», Dan Stanca susținea că «gloria lui
Norman Manea» (sintagma cvasi-ironică dă titlul articolului pretins
aniversar) se datorează eseului Felix culpa, care i-a permis ulterior «să fie bine situat». Numai că firul istoriei, pentru a fi chiar
al istoriei, iar nu al supozițiilor conspiraționiste, reclamă
documentare. Altfel, rămînem în sfera argumentelor de consum: Orhan
Pamuk a luat Nobelul pentru că scrisese împotriva Turciei, iar Mircea
Cărtărescu nu-l va lua, deoarece n-a avut șansa de a se naște evreu“
(pp. 29-30).
Aș putea aduce în sprijinul argumentației pe
care o construiesc aici mai multe pasaje excelente ale dlui Claudiu
Turcuș, care a făcut prin monografia lui un important serviciu
literaturii, dar mă voi opri aici, pentru a vă spune un lucru care ar
putea să vă surprindă: am ajuns să trăim vremuri cînd criticii literari
nu mai dau adeverințe de succes, cînd tocmai calitatea intrinsecă a
argumentației e mai importantă decît concluziile emise pe temeiurile
unui înalt blazon imaginar. În fața unei asemenea schimbări de dinamică
în receptarea literaturii, nu credeți oare că ar fi mai bine să nu
producem dovezi de inadecvare? Un vot popular sau un juriu de bloggeri
ar putea să se bucure de mai multă credibilitate decît opinia unui
critic, deși ideea aceasta ar fi părut ridicolă acum două decenii.
Criticul e doar un cititor care a citit ceva mai mult și care, prin
aceasta, se bucură de un oarecare avantaj: are acces la mai multe
referințe și poate argumenta inteligent (dacă alege să facă asta, iar
dacă nu, renunță la acest avantaj).
Criticul nu mai poate
decreta dintr-un turn de fildeș, iar dacă alege să facă asta ca și cum
lumea nu s-ar fi schimbat, poate accede rapid la niveluri curioase de
umor involuntar. Într-o lume cu multe referințe și conexiuni
internaționale nu prea mai merge să spună cineva „la mine în sat e
numai cum zic eu“. Afirmația corectă ar putea, eventual, să fie: „mie
îmi place A, dar nu-mi place B“, în sensul că discutăm despre
literatură, nu operăm cu materiale ușor cuantificabile. Aici nu e
matematică. De exemplu, vă mărturisesc că mie-mi place enorm proza lui
Ernesto Sábato, dar nu-mi place proza lui Julio Cortázar, și păstrez
afirmația asta doar pe teritoriul gustului meu personal, fără a îndrăzni
să încerc să vă conving de adevărurile mele în chip de adevăruri
absolute. Dacă dumneavoastră susțineți că aveți vreo metodă precisă de
determinare a valorii unui text literar, am să vă rog să-mi faceți o
trimitere la teoria aceasta și vă asigur că o voi urmări cu toată
rigoarea.
În Istoria literaturii române pe care
dumneavoastră ați scris-o nu e dezvoltată o asemenea metodă. Dar vă rog
să nu vă expuneți ridicolului imaginîndu-vă că dețineți vreun glob magic
care v-ar permite să desprindeți concluzii definitive despre cine ar
avea sau nu ar avea talent sau că cine scrie conform gusturilor
dumneavoastră merită premiul Nobel.
Unde se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?
În chip de glumă, scrieți că vă gîndiți să sesizați împotriva Observatorului cultural Oficiului pentru Protecția Consumatorului (apropo, gluma asta îi aparține dlui Dan Petrescu, a publicat-o în Ziua,
acum vreo opt ani, e interesant că ați reținut-o). Mi-aș îngădui să vă
invit să scrieți direct Academiei Suedeze, în speranța că opinia
dumneavoastră va fi luată în calcul, pentru că ați citit foarte mulți
autori români și sînteți un cititor calificat. Cu riscul să vă
dezamăgesc din nou, v-aș mărturisi că percepția mea e cu totul alta: mă
tem că, în genere, evaluările critice de la București nu reprezintă o
referință de mare pondere pe plan internațional. Cel puțin nu pentru
editorii din afara României. De fapt, nici în fața publicului din
România vocea criticii nu mai reprezintă ce era cîndva. Vă amintiți că
atunci cînd International Poetry Review a realizat un număr
dedicat poeziei românești, guest editor a fost invitat să fie un
geometru, dl Victor Pambuccian, care a realizat o muncă excelentă. De ce
n-a fost invitat un specialist de la București să realizeze acel număr?
De asemenea, atunci cînd Review of Contemporary Fiction a
dedicat un număr prozei românești, guest editor a fost Ehren Schimmel,
cu importanta asistență biobibliografică a Sandei Cordoș. De ce nu este
literatura română ajutată pe plan internațional de contribuțiile
dumneavoastră editoriale? De ce argumentele dumneavoastră nu sprijină
viziunea dumneavoastră pe plan internațional? Ce lipsește ca abordarea
dumneavoastră teoretică să fie comunicată publicului interesat de
literatura în traducere din diverse spații culturale? Unde anume pe drum
se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?
Cred că sînt
întrebări importante pe marginea cărora negreșit ați reflectat și
dumneavoastră. E posibil ca răspunsul să aibă o oarecare legătură cu
remarca de mai sus, că timpurile s-au schimbat. Parcă am fi în Moromeții și am remarca faptul că pentru un anumit mod de a privi literatura timpul nu mai are răbdare.
Apropo,
vă amintiți cînd ne-am întîlnit la standul Polirom, în timpul
Bookfestului de vara trecută? Cînd s-a întîmplat să ne regăsim față în
față, după ceva ani, vă amintiți ce mi-ați spus? Ați zis așa: „Domnul
Suceavă! Dar nu sînteți în America?“. Iar eu v-am răspuns că pot fi în
două locuri simultan. A durat multă vreme pînă ce am ajuns să mă simt în
egală măsură acasă în cele două lumi, dar vă asigur că s-a întîmplat.
După ce am ajuns în Statele Unite, în 1996, și după ce am văzut într-o
librărie Fericirea obligatorie a dlui Norman Manea publicată de
Northwestern University Press, visul meu a fost să am un volum publicat
în aceeași colecție editorială. Probabil că de undeva, de pe o stea
îndepărtată, duhul lui Mateiu Caragiale m-a ajutat și mi-a împlinit
visul, pentru că s-a întîmplat asta. Cred că e mai important pentru un
scriitor român să publice într-o colecție editorială de audiență
internațională decît să ia premii literare la București.
Pentru
mine, ca scriitor de expresie română, ceea ce a realizat dl Norman
Manea în termeni de impact internațional reprezintă un model cultural
demn de urmat, greu de egalat, și vă asigur că respect pe oricine cu
exact acea măsură cu care îmi sînt respectate valorile. Asta dincolo de
orice simpatie personală sau de alte conexiuni, ca de pildă apartenența
la același spațiu literar. Mi se pare foarte important acest aspect,
căci miza e tocmai rostul literaturii române în lume azi, genul de
valoare care nu poate fi expediată la categoria detalii și care ne
interesează pe toți în egal de mare măsură.
Cu aceste gînduri, rămîn al dumneavoastră,
Bogdan Suceavă