Germania bate Portugalia. Și-n vremea asta, la București ce se petrece? Prea multă măiestrie în fiecare cuvânt, prea multe perdele care mint lumina și forma. Ca și cum un cerșetor i s-ar adresa celuilalt cu formula: serenissime! Dar nu e clar ce a ieșit? Și nu e clar că am pierdut cu toții? Evident, unii dintre noi sunt fericiți că au salvat niște cioburi și fug să se ascundă cu ele în câte o văgăună imaginară. Dar adevărul e cam așa: am pierdut noi toți, nici măcar glorios, am pierdut un sfert de veac de bătălii pe vremuri de pace, meci cu meci, minciună cu minciună, din care am scos un sfert de sens, bătându-ne cu duhul din oglindă, cu lipsa lăuntrică de logică și consistență, cu materia și neajunsurile neputințelor noastre. Din când în când mai pică salvator câte-o medalie la gimnastică, demnă să ne-aducă aminte de slava cea veche (câtă va fi fost și aceea, căci și aici sunt probleme). Ar putea fi de zece ori mai mult dacă ne-am ține cuvântul dat, dacă n-am afla zilnic de câte-o sfântă trădare sau de o alianță congruentă cu preacurvia, la care mai contribuim fiecare dintre noi câte puțin, cu votul sau ignoranța. Ar putea fi mult mai mult de atât dacă ne-am face treaba, fiecare la datoria lui, de va fi vreuna. Sau poate e prea târziu pentru ultima speranță și tot ce ne e dat să adulmecăm e zvonul carnavalului de departe, ca și cum am fi fost săriți de la toate petrecerile posibile, capăt de linie pe un traseu de la care de acum se demontează șinele.
duminică, 3 august 2014
O poveste despre Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza din Iași
(articol publicat în revista Timpul, iulie 2014)
Mi se pare extrem de importantă orice discuție despre tradiția și calitatea revistelor academice românești, în particular a celor administrate și menținute vreme de decenii de universități. Între revistele românești importante, Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza din Iași dețin un loc cu totul special: articole remarcabile de matematică au fost publicate aici. Probabil unul dintre cele mai importante articole științifice care ar trebui amintit în această discuție e cel al lui T. J. Willmore, cel în care e enunțată așa-numită conjectură a lui Willmore. Articolul a fost publicat în Analele ieșene în 1965, în volumul 11B, paginile 493-496. Vreme de decenii conjectura lui Willmore a fost studiată de mulți matematicieni, cu diverse metode, și a reprezentat o foarte serioasă provocare. Această importantă problemă deschisă și-a primit abia recent răspunsul; de acum a devenit o teoremă demonstrată de matematicienii brazilieni Fernando Codá Marques și André Neves, iar lucrarea lor, intitulată Min-max theory and the Willmore conjecture a fost publicată în 2013 în Annals of Mathematics. E fără îndoială remarcabil că o problemă atât de redutabilă și care s-a bucurat de atâta impact a fost publicată inițial în Analele ieșene.
Vom povesti aici despre o altă lucrare de mare importanță matematică și istorică apărută la Iași: teza de doctorat a lui Kentaro Yano (1912-1993).
Cine a fost Kentaro Yano?
Kentaro Yano a fost unul dintre cei mai influenți specialiști în geometrie diferențială din secolul douăzeci. El e autorul a peste trei sute de titluri, de la lucrări de cercetare la monografii care au sintetizat rezultatele din domenii întregi, și care au influențat mulți cercetători din toate colțurile lumii. Kentaro Yano avea să povestească mai târziu cum a devenit el matematician. [Scena e amintită la http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/history/Biographies/Yano.html] Atunci când Kentaro avea doar zece ani, Albert Einstein a făcut o vizită în Japonia. Se dusese vestea când de dificilă era teoria relativității și toată lumea era convinsă că e foarte greu de înțeles. Tatăl lui Kentaro Yano era sculptor și nu știa nimic despre geometria diferențială. Când a auzit de interesul fiului lui pentru un subiect atât de dificil precum teoria relativității, i-a spus că teoria aceea nu a fost creată de Dumnezeu, ci de un om, și anume de Albert Einstein. Așadar, dacă un om a creat-o, atunci prin studiu și muncă grea poate fi înțeleasă! Un asemenea argument la făcut pe micul Kentaro să îndrăznească și să viseze. Mai târziu, în școala medie, Kentaro Yano a descoperit un apendix în manual: o explicație a teoriei speciale a relativității. A discutat cu profesorul lui și a înțeles că pentru aprofundarea acestui domeniu de studiu are nevoie să studieze geometrie diferențială. Asta l-a determinat să-și dorească să devină geometru, domeniu pe care l-a studiat apoi la universitate. Mai târziu, grație rezultatelor lui de vârf, avea să primească una dintre puținele burse de studiu de doi ani care se acordau din Japonia pentru studenții care intenționau să se specializeze în Vest. Kentaro Yano a ales să meargă la Paris pentru a studia cu élie Cartan (1869-1951), care la vremea aceea începuse să obțină rezultate spectaculoase.
Shiing-Shen Chern (1911-2004) l-a cunoscut foarte bine pe Kentaro Yano la Paris, atunci când amândoi au studiat împreună cu élie Cartan. Chern notează: „Nu puteai să nu observi capacitatea lui Yano pentru muncă grea. Biblioteca Institutului era în vremea aceea o încăpere mare înconjurată cu rafturi pline de cărți, cu mese la mijloc. Prezența lui Yano aproape o egala pe aceea a bibliotecarului. Pe vremea aceea amândoi studiam conexiunile proiective. El și-a scris teza, iar eu am scris două lucrări mai mici.“ Venind din partea lui Chern, acest pasaj este un omagiu.
Cum a ajuns teza de doctorat a lui Kentaro Yano să fie publicată la Iași?
În iunie 1938, Kentaro Yano și-a susținut la Universitatea din Paris teza de doctorat intitulată Les espaces à connexion projective et la géométrie projective des "paths". L-a avut ca îndrumător al tezei pe élie Cartan, iar ca membri ai comisiei pe G. Valiron and G. Darmois. Și acum vine partea interesantă: această teză a fost publicată ca articol în Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza din Iași, în volumul 24 al revistei, din 1938, la paginile 395-464. [Faptul că aceasta este teza e indicat clar la pagina xxxvi din volumul Selected Papers of Kentaro Yano.]
Cum articolele erau însoțite și de imprimarea unor extrase din jurnal, aceste extrase păstreazăși marca tipografiei, ceea ce ne ajută la reconstituirea întregului tablou. Lucrarea a fost tipărită la „Presa Bună”, înființată de Dieceza catolică de la Iași în octombrie 1926. Informația poate fi importantă dacă ne gândim cine avea o tipografie specializată care deținea fonturi rare, precum cele pentru simboluri matematice. Bineînțeles că exista o asemenea capacitate tehnică la Iași în perioada interbelică. [Teza lui Kentaro Yano e publicată digital la http://www.numdam.org/item?id=THESE_1938__207__1_0 ]
Conform autobiografiei sale, Kentaro Yano a plecat din Paris în 1938. În Japonia a susținut o altă teză de doctorat, care s-a intitulat Sur la théorie des espaces à connexion conforme, și care apare în Jurnalul Facultății de Științe a Universității Imperiale din Tokyo, volumul 4, din 1939, pp.1-59. [Aceste informații apar la pagina xxxvii din volumul Selected Papers of Kentaro Yano.] De ce oare nu și-a echivalat Kentaro Yano teza de la Paris în Japonia? Decizia aceasta trebuie că a avut motive care țineau de contextul istoric și politic din perioada ce aprecedat declanșarea celui de-al doilea război mondial. În anii aceia, între Imperiul Japonez și Republica Franceză existau numeroase tensiuni. E posibil ca cercetătorul japonez să nu fi dorit să fie cunoscut în mediul universitar al Japoniei imperiale ca fiind deținătorul unei teze susținute la Paris. E posibil ca anumiți pași administrativi din perioada războiului să fi fost prezentați mediului academic nipon grație celei de-a doua teze de doctorat, cea susținută la Tokyo.
Este foarte plauzibil că înainte de a-și publica teza la Iași, Kentaro Yano s-a sfătuit cu élie Cartan și, deși aici suntem pe teritoriul speculațiilor, e posibil ca élie Cartan să-i fi sugerat să acorde tezei lui de doctorat o anvergură internațională, pentru ca gradul academic să nu fie în întregime legat doar de Franța. Motivația trebuie că a avut legătură cu contexul politic mai sus amintit.
Dar de ce i-ar fi recomandat Cartan lui Yano să-și publice lucrarea în România? Conexiunile lui élie Cartan cu România sunt multiple. În primul rând era vorba de îndelungata prietenie cu Gheorghe Țițeica, cu care Cartan fusese coleg în perioada anilor 1890. Țițeica și-a susținut teza de doctorat cu același îndrumător ca și Cartan, Gaston Darboux, după care a revenit la București. Dar în 1938 Țițeica era bolnav; avea să se stingă pe 5 februarie 1939, iar activitatea lui, foarte intensă până atunci, avea să fie mai redusă în ultimii doi ani din viață. élie Cartan vizitase România, câțiva ani mai înainte, a conferențiat la București, cunoștea geometrii români, atât pe cei de la București, cât și pe cei de la Iași. Teza lui Kentaro Yano cita două dintre lucrările lui Gh. Vrănceanu (sunt exact două referințe dintre cele 136 din bibliografia tezei). Așadar, atunci când élie Cartan a considerat potrivită o anvergură internațională tezei pe care doctorandul său o pregătea, a fost o sugestie perfect onorabilă și deloc nefirească să considere jurnalul ieșean ca primă opțiune editorială.
După război, Kentaro Yano a devenit cunoscut pentru monografia Geometria conexiunilor, scrisă inițial în japoneză, urmată de volumul în engleză Grupuri de transformări în spații generalizate. Ca profesor vizitator la Princeton, a avut ocazia să lucreze cu mai mulți geometri americani, între aceștia Salomon Bochner, alături de care a scris volumul Curbură și numere Betti, publicat de Princeton University Press în 1953. Am schițat aici doar începutul unei cariere internaționale strălucitoare.
Mulțumiri
În biografia lui Kentaro Yano de pe situl Universității St. Andrews nu sunt inserate nici un fel de detalii despre teza din 1938. Proiectul Math Genealogy nu include informații despre titlul și susținerea tezei lui Kentaro Yano. Am discutat aceste informații și am primit sprijin pentru trasarea acestei istorii din partea dlor profesori Leopold Verstraelen (de la Universitatea Catolică din Leuven, grație căruia am aflat ceea ce regretatul profesor Radu Roșca i-a comunicat, și anume ceea ce élie Cartan îi spusese lui Radu Roșca: că a existat o conexiune între teza lui Kentaro Yano și mediul academic românesc în perioada 1938-1939), Bang-Yen Chen (alături de care am lucrat la Michigan State University, și care de asemenea și-a manifestat interesul pentru detaliile istorice ale publicării tezei lui Kentaro Yano), Mihai Anastasiei (de la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, care este un excelent cunoscător al istoriei geometriei ieșene), precum și drei Nicoleta Dabija, care m-a sprijinit în completarea unora dintre aceste informații. Le mulțumesc tuturor.
Am comunicat aceste informații despre Kentaro Yano la Math Genealogy și informația se află aici: http://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=138501
joi, 27 iunie 2013
marți, 5 februarie 2013
Literatura română fără vechile frontiere. Scrisoare deschisă către dl Alex. Ștefănescu; articol din „Observatorul cultural"
Text publicat online de Observatorul cultural pe 5 februarie 2013:
Dragă Domnule Alex. Ștefănescu,
Ar putea părea doar un amănunt anecdotic că ne știm de aproape două decenii, încă de pe vremea cînd săptămînalele literare bucureștene păreau a fi centrul universului. Ați acceptat cu generozitate să scrieți un cuvînt înainte unui volum care mi-a apărut în anii nouăzeci și, de atunci, nu o dată a rămas consemnată în scris opinia dumneavoastră despre paginile mele. Mi-ar fi imposibil să aduc în discuție un aspect important al literaturii române de azi, aspect asupra căruia punctele noastre de vedere sînt în total dezacord, fără a așeza situația în cuvenitul context.
Așadar, Observator cultural a publicat un material amplu semnat de dl Radu Călin Cristea dedicat analizei unor texte mai vechi și mai noi ale dlui Vladimir Tismăneanu. După apariția acestui text, dumneavoastră ați simțit nevoia să vă prezentați poziția. Despre dl Tismăneanu scrieți: „Este uimitor şi admirabil cum a reuşit acest intelectual să-şi învingă destinul, să devină nu un propagandist comunist, cum s-a întîmplat cu atîţia alţii de condiţia lui, ci un intelectual cu o gîndire independentă. L-au ajutat, cred, nu numai inteligenţa sa remarcabilă, ci şi talentul literar (care are o logică proprie, orientîndu-se spre adevăr ca floarea soarelui spre soare)“. Asupra acestui aspect cădem repede de acord, și iată de ce: eu sînt convins că dl Tismăneanu a fost sincer întotdeauna. Cred că a fost sincer atunci cînd a trecut în tinerețe prin experiența personală a unui atașament față de unele idei politice și mai cred că, tocmai motivat de sinceritate, a scris acele materiale importante despe comunism care au trezit atîta atenție în ultimul deceniu. Tocmai de aceea experiența dînsului e atît de importantă. La un moment dat, într-o conversație pe care am avut-o cu dl Tismăneanu la Los Angeles, mi-am îngăduit să-i spun că, avînd în vedere experiența sa personală, eu aș scrie pe baza ei roman, aș converti experiența aceasta în literatură.
Teritoriul nesigur al ideilor
Așa cum mă cunoașteți, știți că numai la literatură îmi stă gîndul. I-am spus asta dlui Tismăneanu cu un cuvenit respect față de toate momentele istorice importante la care dînsul s-a aflat de față. Nu cred că pe teritoriul ideilor politice cineva poate fi consistent toată viața, cred că sînt posibile schimbările de viziune, adaptarea perspectivelor și transformarea. Aici mă tem să nu greșesc, pentru că nu vorbesc despre o experiență care să-mi fie familiară. Întrucît am ales devreme să devin matematician, am stat cît de departe am putut de teritoriul nesigur al ideilor, unde mi s-a părut că nu pot fi demonstrate adevăruri definitive. Prefer tărîmul științelor exacte, acolo unde demonstrațiile sînt certe și, odată stabilite, nimeni nu le mai poate nega existența. De cîte ori m-am așteptat la o egală rigoare din partea științelor sociale, a științelor politice sau eventual a literaturii, mi s-a întîmplat să mă confrunt cu o dezamăgire.
Apropo de asta, într-una dintre anecdotele care circula pe vremuri prin Facultatea de Matematică bucureșteană (și pe care e posibil ca dumneavoastră să o cunoașteți) se povestea că atunci cînd a deschis prima oară Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, Dan Barbilian a aruncat volumul cît colo, zicînd că e imposibil ca într-o eră cînd se dezvoltă teorii axiomatice unii să mai scrie după toane. Nu știu dacă e adevărat sau dacă e pur folclor (și matematicienii se ocupă cu asta), dar puțin adevăr în legendă ar putea să fie, căci falia tectonică dintre cele două specialități academice nu a fost inventată azi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, cred că articolul dlui Radu Călin Cristea îmi displace, pentru că nu-mi plac textele care reunesc concentrat aspectele negative ale consecințelor activității cuiva, cu atît mai mult cu cît este vorba despre chestiuni legate de teritoriul științelor politice, care e prin excelență un teritoriu al incertitudinii. Singurul lucru pe care dl Radu Călin Cristea reușește să-l demonstreze e că eroarea umană e posibilă. Dar nu știam asta deja?
Concluzie nejustificată
Să revenim însă la chestiunea esențială. Articolul dumneavoastră de pe blogul Adevărului ia o turnură neașteptată spre final, cînd simțiți nevoia să exprimați o opinie surprinzătoare, nenuanțată și excesivă asupra operei dlui Norman Manea. E ca și cum ați conduce mașina pe un bulevard și, aproape de destinație, ați întoarce brusc volanul spre dreapta și ați intra pe trotuar, accidentînd victime nevinovate, și asta nu oricum, ci cu aerul că ați dorit să faceți exact asta. Ce stil de a argumenta e acela care produce victime colaterale? Cum ar fi dacă aici, în plin articol cu un conținut strict literar, aș începe să inserez părerea mea despre fundașii echipei Steaua, bazîndu-mă pe impresionanta mea experiență fotbalistică? Sînt sigur că v-ați întreba ce s-a întîmplat cu mine și unde s-a pierdut pe drum consistența și continuitatea argumentației mele. Ați putea crede că urmăresc vreun efect comic și că împing eventual lucrurile mai departe decît ar fi cazul. Dacă asta ar fi obiecția criticii, v-aș da imediat dreptate. Iată însă că dumneavoastră procedați așa. Sînt surprins de lejeritatea cu care expediați acest aspect, în doar două rînduri, ca și cum ar fi un detaliu; afirmație fără demonstrație, apreciere denigratoare fără argument. Nu este deloc un detaliu, și am să vă spun de ce.
Vă mărturisesc că în ultimii ani ceva s-a schimbat în felul cum înțeleg literatura română. Ceva s-a schimbat între vremurile cînd stăteam de vorbă în București, în anii nouăzeci, și acum. Am trecut prin experiența de a prezenta unele dintre paginile mele în fața unor cititori din alte spații literare, din alte culturi. Pentru a invoca un exemplu nobil, am fost pus în situația de a explica unor oameni cărora nu le era foarte clară situarea geografică a Bucureștilor cine a fost Mateiu Caragiale și de ce expresia literaturii sale reprezintă ceva atît de important în literatura română. De fapt, mă tem că pentru un procent foarte mare al publicului de literatură din lume nu e foarte clar de ce pentru noi amintirea acestui clasic al literelor românești e importantă. Există valori extrem de importante pentru noi, cei care scriem în română, importante la un nivel personal, și care nu reprezintă nimic pentru restul lumii.
Eu am trecut prin experiența de a-mi prezenta paginile literare în fața unui public din alte culturi: e o experiență care m-a schimbat pentru totdeauna și care te învață de cîtă modestie ai nevoie pentru a scrie literatură. Fie că a fost vorba de o seară de lectură în universitatea care păstra încă memoria prestigioasă a lui George Emil Palade, fie că era vorba de un festival de literatură în Ungaria, e dificil să vorbești despre ceea ce e prețios pentru tine, ca scriitor român, în fața unei audiențe internaționale, și asta include viziunea despre literatură. Dacă tot discutăm despre Craii de Curtea-Veche, mă doare că acel roman superb, plin de poezie și tragism, care codifică tot parfumul Bucureștilor, nu e tradus încă în engleză și că, în pofida tensiunii orientale cu care e înspicat, nu e menționat pe lista Canonului Vestic, a lui Harold Bloom, de unde literatura română lipsește cu desăvîrșire ca secțiune. Despre această experiență ar putea spune multe şi cu mare folos tinerii scriitori care au trecut prin experiențe internaționale importante, ca de pildă Filip Florian, Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici, Claudiu Komartin sau alți autori ai generației literare care azi depune un util și important efort de sincronizare a discursului literar actual cu ceea ce se întîmplă în spațiul literar vest-european și nord-american, adică acel spațiu literar căruia cultura noastră în mod natural îi aparține și cu care ar trebui să comunice. Nuanțele de amărăciune și luciditate pe care Mircea Cărtărescu le inserează în Frumoasele străine cred că ne vorbesc foarte mult despre eforturile de a prezenta literatura română care se scrie azi publicului din Vest. Iată, acelea sînt niște pagini lucide!
Norman Manea şi eforturile sale pentru cultura română
Cu două decenii înaintea noastră, cărțile scrise de dl Norman Manea au avut de trecut prin această poartă a înțelegerii și comunicării. E extraordinar de greu să găsești un teren de sensibilitate comun cu audiența din Vest, atunci cînd scrii în română și cînd vorbești despre teme românești. Asta, de fapt, e marea dificultate. Uneori doare, vă asigur. Doare pentru că nu prinzi contracte de publicare. Doare pentru că poți vedea în ochii celor care te ascultă că ar fi bine dacă ai da mai multe detalii, pentru că nu se înțelege ce spui. Doare pentru că vii dintr-o altă lume. Întrebarea fundamentală pare a fi: care să fie nuanța de sensibilitate comună care ne-ar putea face să comunicăm despre literatură? În fața acestei probleme, sîntem reduși la pasul zero odată cu fiecare text pe care-l scriem: avem nevoie să cucerim atenția audienței noastre, să trezim atenția fiecărui cititor, să comunicăm cu ea/el, să-i vorbim despre punctele focale a căror explorare poate produce, ca rezultat binecuvîntat, un tărîm comun al viziunilor noastre despre literatură.
Pentru un spațiu cultural precum cel românesc, care între 1947 și 1989 n-a comunicat mai deloc cu lumea vestică pe plan literar, mă tem că asta e o problemă serioasă. Încă ne batem pe acest teritoriu, spre a reduce din acest serios handicap al lacunei de informație literară. Or, scrierile semnate de dl Norman Manea au trecut cu succes prin acest filtru, au fost discutate de mulți comentatori în mai multe culturi și au beneficiat de o importantă audiență internațională. Sînt cursuri universitare în Statele Unite la care cărțile dînsului sînt parte a programei. Îmi amintesc cu emoție cît m-am bucurat că The New Yorker a acordat acum aproape un deceniu un spațiu amplu de prezentare Întoarcerii huliganului. La fel de mult mă bucur cînd avem norocul ca vreun film românesc să aibă parte de audiență și înțelegere în mediul internațional. Mă bucur cînd se discută despre literatura română, iar nu despre alte aspecte ale prezenței românești în lume, din ce în ce mai amplă sub toate aspectele posibile ale vieții și morții, desigur.
Lumea românească s-a revărsat peste hotare, exprimînd și ilustrînd toate problemele sociale ale României, cu toată marea varietate a tipologiilor și caracterelor din spațiul carpato-danubian, cu tragedii pogorîte parcă din paginile lui Panait Istrati sau ale lui Radu Aldulescu. Într-o astfel de lume, dl Norman Manea scrie despre istoria recentă a României, invită la reflecție, atrage și cîștigă audiență. Eforturile dînsului contează enorm pentru cultura română, și percepția mea e că uneori izbutește singur mai mult decît un întreg Minister al Culturii. Vă amintiți, probabil, că anul trecut dl Norman Manea a realizat pentru Trinity University Press o antologie dedicată literaturii române, care se deschide cu poemul lui Mihai Eminescu intitulat Criticilor mei, atît de important pentru cei care sînt atașați de expresia literară românească.
Cu fiecare nou text, și dl Norman Manea, ca orice alt scriitor, se află în fața unui public internațional căruia îi propune teme de reflecție inspirate din moștenirea culturii române; e la fel de dificil și pentru dînsul ceea ce e dificil pentru un debutant. De fapt, hai să spunem adevărul, e de zece ori mai dificil pentru cineva care nu-și prezintă literatura pe teren propriu. Și tocmai asta e foarte diferit față de anii nouăzeci, pe care îi evocam mai sus. Parcă era mai simplu pe atunci. S-au schimbat vremurile, în sensul că cei care scriu azi se confruntă imediat cu o audiență internațională.
Aici mi-aș îngădui să vă reamintesc un pasaj important din recenta monografie a lui Claudiu Turcuș, Estetica lui Norman Manea, unde se spune așa: „Legat de exilul american, s-a impus clișeul (neserios, dar popular) că mecanismele imperialiste de promovare și interesele evreiești i-au adus scriitorului consacrarea. Recent, «din respect pentru firul istoriei», Dan Stanca susținea că «gloria lui Norman Manea» (sintagma cvasi-ironică dă titlul articolului pretins aniversar) se datorează eseului Felix culpa, care i-a permis ulterior «să fie bine situat». Numai că firul istoriei, pentru a fi chiar al istoriei, iar nu al supozițiilor conspiraționiste, reclamă documentare. Altfel, rămînem în sfera argumentelor de consum: Orhan Pamuk a luat Nobelul pentru că scrisese împotriva Turciei, iar Mircea Cărtărescu nu-l va lua, deoarece n-a avut șansa de a se naște evreu“ (pp. 29-30).
Aș putea aduce în sprijinul argumentației pe care o construiesc aici mai multe pasaje excelente ale dlui Claudiu Turcuș, care a făcut prin monografia lui un important serviciu literaturii, dar mă voi opri aici, pentru a vă spune un lucru care ar putea să vă surprindă: am ajuns să trăim vremuri cînd criticii literari nu mai dau adeverințe de succes, cînd tocmai calitatea intrinsecă a argumentației e mai importantă decît concluziile emise pe temeiurile unui înalt blazon imaginar. În fața unei asemenea schimbări de dinamică în receptarea literaturii, nu credeți oare că ar fi mai bine să nu producem dovezi de inadecvare? Un vot popular sau un juriu de bloggeri ar putea să se bucure de mai multă credibilitate decît opinia unui critic, deși ideea aceasta ar fi părut ridicolă acum două decenii. Criticul e doar un cititor care a citit ceva mai mult și care, prin aceasta, se bucură de un oarecare avantaj: are acces la mai multe referințe și poate argumenta inteligent (dacă alege să facă asta, iar dacă nu, renunță la acest avantaj).
Criticul nu mai poate decreta dintr-un turn de fildeș, iar dacă alege să facă asta ca și cum lumea nu s-ar fi schimbat, poate accede rapid la niveluri curioase de umor involuntar. Într-o lume cu multe referințe și conexiuni internaționale nu prea mai merge să spună cineva „la mine în sat e numai cum zic eu“. Afirmația corectă ar putea, eventual, să fie: „mie îmi place A, dar nu-mi place B“, în sensul că discutăm despre literatură, nu operăm cu materiale ușor cuantificabile. Aici nu e matematică. De exemplu, vă mărturisesc că mie-mi place enorm proza lui Ernesto Sábato, dar nu-mi place proza lui Julio Cortázar, și păstrez afirmația asta doar pe teritoriul gustului meu personal, fără a îndrăzni să încerc să vă conving de adevărurile mele în chip de adevăruri absolute. Dacă dumneavoastră susțineți că aveți vreo metodă precisă de determinare a valorii unui text literar, am să vă rog să-mi faceți o trimitere la teoria aceasta și vă asigur că o voi urmări cu toată rigoarea.
În Istoria literaturii române pe care dumneavoastră ați scris-o nu e dezvoltată o asemenea metodă. Dar vă rog să nu vă expuneți ridicolului imaginîndu-vă că dețineți vreun glob magic care v-ar permite să desprindeți concluzii definitive despre cine ar avea sau nu ar avea talent sau că cine scrie conform gusturilor dumneavoastră merită premiul Nobel.
Unde se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?
În chip de glumă, scrieți că vă gîndiți să sesizați împotriva Observatorului cultural Oficiului pentru Protecția Consumatorului (apropo, gluma asta îi aparține dlui Dan Petrescu, a publicat-o în Ziua, acum vreo opt ani, e interesant că ați reținut-o). Mi-aș îngădui să vă invit să scrieți direct Academiei Suedeze, în speranța că opinia dumneavoastră va fi luată în calcul, pentru că ați citit foarte mulți autori români și sînteți un cititor calificat. Cu riscul să vă dezamăgesc din nou, v-aș mărturisi că percepția mea e cu totul alta: mă tem că, în genere, evaluările critice de la București nu reprezintă o referință de mare pondere pe plan internațional. Cel puțin nu pentru editorii din afara României. De fapt, nici în fața publicului din România vocea criticii nu mai reprezintă ce era cîndva. Vă amintiți că atunci cînd International Poetry Review a realizat un număr dedicat poeziei românești, guest editor a fost invitat să fie un geometru, dl Victor Pambuccian, care a realizat o muncă excelentă. De ce n-a fost invitat un specialist de la București să realizeze acel număr? De asemenea, atunci cînd Review of Contemporary Fiction a dedicat un număr prozei românești, guest editor a fost Ehren Schimmel, cu importanta asistență biobibliografică a Sandei Cordoș. De ce nu este literatura română ajutată pe plan internațional de contribuțiile dumneavoastră editoriale? De ce argumentele dumneavoastră nu sprijină viziunea dumneavoastră pe plan internațional? Ce lipsește ca abordarea dumneavoastră teoretică să fie comunicată publicului interesat de literatura în traducere din diverse spații culturale? Unde anume pe drum se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?
Cred că sînt întrebări importante pe marginea cărora negreșit ați reflectat și dumneavoastră. E posibil ca răspunsul să aibă o oarecare legătură cu remarca de mai sus, că timpurile s-au schimbat. Parcă am fi în Moromeții și am remarca faptul că pentru un anumit mod de a privi literatura timpul nu mai are răbdare.
Apropo, vă amintiți cînd ne-am întîlnit la standul Polirom, în timpul Bookfestului de vara trecută? Cînd s-a întîmplat să ne regăsim față în față, după ceva ani, vă amintiți ce mi-ați spus? Ați zis așa: „Domnul Suceavă! Dar nu sînteți în America?“. Iar eu v-am răspuns că pot fi în două locuri simultan. A durat multă vreme pînă ce am ajuns să mă simt în egală măsură acasă în cele două lumi, dar vă asigur că s-a întîmplat. După ce am ajuns în Statele Unite, în 1996, și după ce am văzut într-o librărie Fericirea obligatorie a dlui Norman Manea publicată de Northwestern University Press, visul meu a fost să am un volum publicat în aceeași colecție editorială. Probabil că de undeva, de pe o stea îndepărtată, duhul lui Mateiu Caragiale m-a ajutat și mi-a împlinit visul, pentru că s-a întîmplat asta. Cred că e mai important pentru un scriitor român să publice într-o colecție editorială de audiență internațională decît să ia premii literare la București.
Pentru mine, ca scriitor de expresie română, ceea ce a realizat dl Norman Manea în termeni de impact internațional reprezintă un model cultural demn de urmat, greu de egalat, și vă asigur că respect pe oricine cu exact acea măsură cu care îmi sînt respectate valorile. Asta dincolo de orice simpatie personală sau de alte conexiuni, ca de pildă apartenența la același spațiu literar. Mi se pare foarte important acest aspect, căci miza e tocmai rostul literaturii române în lume azi, genul de valoare care nu poate fi expediată la categoria detalii și care ne interesează pe toți în egal de mare măsură.
Cu aceste gînduri, rămîn al dumneavoastră,
Bogdan Suceavă
Ar putea părea doar un amănunt anecdotic că ne știm de aproape două decenii, încă de pe vremea cînd săptămînalele literare bucureștene păreau a fi centrul universului. Ați acceptat cu generozitate să scrieți un cuvînt înainte unui volum care mi-a apărut în anii nouăzeci și, de atunci, nu o dată a rămas consemnată în scris opinia dumneavoastră despre paginile mele. Mi-ar fi imposibil să aduc în discuție un aspect important al literaturii române de azi, aspect asupra căruia punctele noastre de vedere sînt în total dezacord, fără a așeza situația în cuvenitul context.
Așadar, Observator cultural a publicat un material amplu semnat de dl Radu Călin Cristea dedicat analizei unor texte mai vechi și mai noi ale dlui Vladimir Tismăneanu. După apariția acestui text, dumneavoastră ați simțit nevoia să vă prezentați poziția. Despre dl Tismăneanu scrieți: „Este uimitor şi admirabil cum a reuşit acest intelectual să-şi învingă destinul, să devină nu un propagandist comunist, cum s-a întîmplat cu atîţia alţii de condiţia lui, ci un intelectual cu o gîndire independentă. L-au ajutat, cred, nu numai inteligenţa sa remarcabilă, ci şi talentul literar (care are o logică proprie, orientîndu-se spre adevăr ca floarea soarelui spre soare)“. Asupra acestui aspect cădem repede de acord, și iată de ce: eu sînt convins că dl Tismăneanu a fost sincer întotdeauna. Cred că a fost sincer atunci cînd a trecut în tinerețe prin experiența personală a unui atașament față de unele idei politice și mai cred că, tocmai motivat de sinceritate, a scris acele materiale importante despe comunism care au trezit atîta atenție în ultimul deceniu. Tocmai de aceea experiența dînsului e atît de importantă. La un moment dat, într-o conversație pe care am avut-o cu dl Tismăneanu la Los Angeles, mi-am îngăduit să-i spun că, avînd în vedere experiența sa personală, eu aș scrie pe baza ei roman, aș converti experiența aceasta în literatură.
Teritoriul nesigur al ideilor
Așa cum mă cunoașteți, știți că numai la literatură îmi stă gîndul. I-am spus asta dlui Tismăneanu cu un cuvenit respect față de toate momentele istorice importante la care dînsul s-a aflat de față. Nu cred că pe teritoriul ideilor politice cineva poate fi consistent toată viața, cred că sînt posibile schimbările de viziune, adaptarea perspectivelor și transformarea. Aici mă tem să nu greșesc, pentru că nu vorbesc despre o experiență care să-mi fie familiară. Întrucît am ales devreme să devin matematician, am stat cît de departe am putut de teritoriul nesigur al ideilor, unde mi s-a părut că nu pot fi demonstrate adevăruri definitive. Prefer tărîmul științelor exacte, acolo unde demonstrațiile sînt certe și, odată stabilite, nimeni nu le mai poate nega existența. De cîte ori m-am așteptat la o egală rigoare din partea științelor sociale, a științelor politice sau eventual a literaturii, mi s-a întîmplat să mă confrunt cu o dezamăgire.
Apropo de asta, într-una dintre anecdotele care circula pe vremuri prin Facultatea de Matematică bucureșteană (și pe care e posibil ca dumneavoastră să o cunoașteți) se povestea că atunci cînd a deschis prima oară Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, Dan Barbilian a aruncat volumul cît colo, zicînd că e imposibil ca într-o eră cînd se dezvoltă teorii axiomatice unii să mai scrie după toane. Nu știu dacă e adevărat sau dacă e pur folclor (și matematicienii se ocupă cu asta), dar puțin adevăr în legendă ar putea să fie, căci falia tectonică dintre cele două specialități academice nu a fost inventată azi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, cred că articolul dlui Radu Călin Cristea îmi displace, pentru că nu-mi plac textele care reunesc concentrat aspectele negative ale consecințelor activității cuiva, cu atît mai mult cu cît este vorba despre chestiuni legate de teritoriul științelor politice, care e prin excelență un teritoriu al incertitudinii. Singurul lucru pe care dl Radu Călin Cristea reușește să-l demonstreze e că eroarea umană e posibilă. Dar nu știam asta deja?
Concluzie nejustificată
Să revenim însă la chestiunea esențială. Articolul dumneavoastră de pe blogul Adevărului ia o turnură neașteptată spre final, cînd simțiți nevoia să exprimați o opinie surprinzătoare, nenuanțată și excesivă asupra operei dlui Norman Manea. E ca și cum ați conduce mașina pe un bulevard și, aproape de destinație, ați întoarce brusc volanul spre dreapta și ați intra pe trotuar, accidentînd victime nevinovate, și asta nu oricum, ci cu aerul că ați dorit să faceți exact asta. Ce stil de a argumenta e acela care produce victime colaterale? Cum ar fi dacă aici, în plin articol cu un conținut strict literar, aș începe să inserez părerea mea despre fundașii echipei Steaua, bazîndu-mă pe impresionanta mea experiență fotbalistică? Sînt sigur că v-ați întreba ce s-a întîmplat cu mine și unde s-a pierdut pe drum consistența și continuitatea argumentației mele. Ați putea crede că urmăresc vreun efect comic și că împing eventual lucrurile mai departe decît ar fi cazul. Dacă asta ar fi obiecția criticii, v-aș da imediat dreptate. Iată însă că dumneavoastră procedați așa. Sînt surprins de lejeritatea cu care expediați acest aspect, în doar două rînduri, ca și cum ar fi un detaliu; afirmație fără demonstrație, apreciere denigratoare fără argument. Nu este deloc un detaliu, și am să vă spun de ce.
Vă mărturisesc că în ultimii ani ceva s-a schimbat în felul cum înțeleg literatura română. Ceva s-a schimbat între vremurile cînd stăteam de vorbă în București, în anii nouăzeci, și acum. Am trecut prin experiența de a prezenta unele dintre paginile mele în fața unor cititori din alte spații literare, din alte culturi. Pentru a invoca un exemplu nobil, am fost pus în situația de a explica unor oameni cărora nu le era foarte clară situarea geografică a Bucureștilor cine a fost Mateiu Caragiale și de ce expresia literaturii sale reprezintă ceva atît de important în literatura română. De fapt, mă tem că pentru un procent foarte mare al publicului de literatură din lume nu e foarte clar de ce pentru noi amintirea acestui clasic al literelor românești e importantă. Există valori extrem de importante pentru noi, cei care scriem în română, importante la un nivel personal, și care nu reprezintă nimic pentru restul lumii.
Eu am trecut prin experiența de a-mi prezenta paginile literare în fața unui public din alte culturi: e o experiență care m-a schimbat pentru totdeauna și care te învață de cîtă modestie ai nevoie pentru a scrie literatură. Fie că a fost vorba de o seară de lectură în universitatea care păstra încă memoria prestigioasă a lui George Emil Palade, fie că era vorba de un festival de literatură în Ungaria, e dificil să vorbești despre ceea ce e prețios pentru tine, ca scriitor român, în fața unei audiențe internaționale, și asta include viziunea despre literatură. Dacă tot discutăm despre Craii de Curtea-Veche, mă doare că acel roman superb, plin de poezie și tragism, care codifică tot parfumul Bucureștilor, nu e tradus încă în engleză și că, în pofida tensiunii orientale cu care e înspicat, nu e menționat pe lista Canonului Vestic, a lui Harold Bloom, de unde literatura română lipsește cu desăvîrșire ca secțiune. Despre această experiență ar putea spune multe şi cu mare folos tinerii scriitori care au trecut prin experiențe internaționale importante, ca de pildă Filip Florian, Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici, Claudiu Komartin sau alți autori ai generației literare care azi depune un util și important efort de sincronizare a discursului literar actual cu ceea ce se întîmplă în spațiul literar vest-european și nord-american, adică acel spațiu literar căruia cultura noastră în mod natural îi aparține și cu care ar trebui să comunice. Nuanțele de amărăciune și luciditate pe care Mircea Cărtărescu le inserează în Frumoasele străine cred că ne vorbesc foarte mult despre eforturile de a prezenta literatura română care se scrie azi publicului din Vest. Iată, acelea sînt niște pagini lucide!
Norman Manea şi eforturile sale pentru cultura română
Cu două decenii înaintea noastră, cărțile scrise de dl Norman Manea au avut de trecut prin această poartă a înțelegerii și comunicării. E extraordinar de greu să găsești un teren de sensibilitate comun cu audiența din Vest, atunci cînd scrii în română și cînd vorbești despre teme românești. Asta, de fapt, e marea dificultate. Uneori doare, vă asigur. Doare pentru că nu prinzi contracte de publicare. Doare pentru că poți vedea în ochii celor care te ascultă că ar fi bine dacă ai da mai multe detalii, pentru că nu se înțelege ce spui. Doare pentru că vii dintr-o altă lume. Întrebarea fundamentală pare a fi: care să fie nuanța de sensibilitate comună care ne-ar putea face să comunicăm despre literatură? În fața acestei probleme, sîntem reduși la pasul zero odată cu fiecare text pe care-l scriem: avem nevoie să cucerim atenția audienței noastre, să trezim atenția fiecărui cititor, să comunicăm cu ea/el, să-i vorbim despre punctele focale a căror explorare poate produce, ca rezultat binecuvîntat, un tărîm comun al viziunilor noastre despre literatură.
Pentru un spațiu cultural precum cel românesc, care între 1947 și 1989 n-a comunicat mai deloc cu lumea vestică pe plan literar, mă tem că asta e o problemă serioasă. Încă ne batem pe acest teritoriu, spre a reduce din acest serios handicap al lacunei de informație literară. Or, scrierile semnate de dl Norman Manea au trecut cu succes prin acest filtru, au fost discutate de mulți comentatori în mai multe culturi și au beneficiat de o importantă audiență internațională. Sînt cursuri universitare în Statele Unite la care cărțile dînsului sînt parte a programei. Îmi amintesc cu emoție cît m-am bucurat că The New Yorker a acordat acum aproape un deceniu un spațiu amplu de prezentare Întoarcerii huliganului. La fel de mult mă bucur cînd avem norocul ca vreun film românesc să aibă parte de audiență și înțelegere în mediul internațional. Mă bucur cînd se discută despre literatura română, iar nu despre alte aspecte ale prezenței românești în lume, din ce în ce mai amplă sub toate aspectele posibile ale vieții și morții, desigur.
Lumea românească s-a revărsat peste hotare, exprimînd și ilustrînd toate problemele sociale ale României, cu toată marea varietate a tipologiilor și caracterelor din spațiul carpato-danubian, cu tragedii pogorîte parcă din paginile lui Panait Istrati sau ale lui Radu Aldulescu. Într-o astfel de lume, dl Norman Manea scrie despre istoria recentă a României, invită la reflecție, atrage și cîștigă audiență. Eforturile dînsului contează enorm pentru cultura română, și percepția mea e că uneori izbutește singur mai mult decît un întreg Minister al Culturii. Vă amintiți, probabil, că anul trecut dl Norman Manea a realizat pentru Trinity University Press o antologie dedicată literaturii române, care se deschide cu poemul lui Mihai Eminescu intitulat Criticilor mei, atît de important pentru cei care sînt atașați de expresia literară românească.
Cu fiecare nou text, și dl Norman Manea, ca orice alt scriitor, se află în fața unui public internațional căruia îi propune teme de reflecție inspirate din moștenirea culturii române; e la fel de dificil și pentru dînsul ceea ce e dificil pentru un debutant. De fapt, hai să spunem adevărul, e de zece ori mai dificil pentru cineva care nu-și prezintă literatura pe teren propriu. Și tocmai asta e foarte diferit față de anii nouăzeci, pe care îi evocam mai sus. Parcă era mai simplu pe atunci. S-au schimbat vremurile, în sensul că cei care scriu azi se confruntă imediat cu o audiență internațională.
Aici mi-aș îngădui să vă reamintesc un pasaj important din recenta monografie a lui Claudiu Turcuș, Estetica lui Norman Manea, unde se spune așa: „Legat de exilul american, s-a impus clișeul (neserios, dar popular) că mecanismele imperialiste de promovare și interesele evreiești i-au adus scriitorului consacrarea. Recent, «din respect pentru firul istoriei», Dan Stanca susținea că «gloria lui Norman Manea» (sintagma cvasi-ironică dă titlul articolului pretins aniversar) se datorează eseului Felix culpa, care i-a permis ulterior «să fie bine situat». Numai că firul istoriei, pentru a fi chiar al istoriei, iar nu al supozițiilor conspiraționiste, reclamă documentare. Altfel, rămînem în sfera argumentelor de consum: Orhan Pamuk a luat Nobelul pentru că scrisese împotriva Turciei, iar Mircea Cărtărescu nu-l va lua, deoarece n-a avut șansa de a se naște evreu“ (pp. 29-30).
Aș putea aduce în sprijinul argumentației pe care o construiesc aici mai multe pasaje excelente ale dlui Claudiu Turcuș, care a făcut prin monografia lui un important serviciu literaturii, dar mă voi opri aici, pentru a vă spune un lucru care ar putea să vă surprindă: am ajuns să trăim vremuri cînd criticii literari nu mai dau adeverințe de succes, cînd tocmai calitatea intrinsecă a argumentației e mai importantă decît concluziile emise pe temeiurile unui înalt blazon imaginar. În fața unei asemenea schimbări de dinamică în receptarea literaturii, nu credeți oare că ar fi mai bine să nu producem dovezi de inadecvare? Un vot popular sau un juriu de bloggeri ar putea să se bucure de mai multă credibilitate decît opinia unui critic, deși ideea aceasta ar fi părut ridicolă acum două decenii. Criticul e doar un cititor care a citit ceva mai mult și care, prin aceasta, se bucură de un oarecare avantaj: are acces la mai multe referințe și poate argumenta inteligent (dacă alege să facă asta, iar dacă nu, renunță la acest avantaj).
Criticul nu mai poate decreta dintr-un turn de fildeș, iar dacă alege să facă asta ca și cum lumea nu s-ar fi schimbat, poate accede rapid la niveluri curioase de umor involuntar. Într-o lume cu multe referințe și conexiuni internaționale nu prea mai merge să spună cineva „la mine în sat e numai cum zic eu“. Afirmația corectă ar putea, eventual, să fie: „mie îmi place A, dar nu-mi place B“, în sensul că discutăm despre literatură, nu operăm cu materiale ușor cuantificabile. Aici nu e matematică. De exemplu, vă mărturisesc că mie-mi place enorm proza lui Ernesto Sábato, dar nu-mi place proza lui Julio Cortázar, și păstrez afirmația asta doar pe teritoriul gustului meu personal, fără a îndrăzni să încerc să vă conving de adevărurile mele în chip de adevăruri absolute. Dacă dumneavoastră susțineți că aveți vreo metodă precisă de determinare a valorii unui text literar, am să vă rog să-mi faceți o trimitere la teoria aceasta și vă asigur că o voi urmări cu toată rigoarea.
În Istoria literaturii române pe care dumneavoastră ați scris-o nu e dezvoltată o asemenea metodă. Dar vă rog să nu vă expuneți ridicolului imaginîndu-vă că dețineți vreun glob magic care v-ar permite să desprindeți concluzii definitive despre cine ar avea sau nu ar avea talent sau că cine scrie conform gusturilor dumneavoastră merită premiul Nobel.
Unde se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?
În chip de glumă, scrieți că vă gîndiți să sesizați împotriva Observatorului cultural Oficiului pentru Protecția Consumatorului (apropo, gluma asta îi aparține dlui Dan Petrescu, a publicat-o în Ziua, acum vreo opt ani, e interesant că ați reținut-o). Mi-aș îngădui să vă invit să scrieți direct Academiei Suedeze, în speranța că opinia dumneavoastră va fi luată în calcul, pentru că ați citit foarte mulți autori români și sînteți un cititor calificat. Cu riscul să vă dezamăgesc din nou, v-aș mărturisi că percepția mea e cu totul alta: mă tem că, în genere, evaluările critice de la București nu reprezintă o referință de mare pondere pe plan internațional. Cel puțin nu pentru editorii din afara României. De fapt, nici în fața publicului din România vocea criticii nu mai reprezintă ce era cîndva. Vă amintiți că atunci cînd International Poetry Review a realizat un număr dedicat poeziei românești, guest editor a fost invitat să fie un geometru, dl Victor Pambuccian, care a realizat o muncă excelentă. De ce n-a fost invitat un specialist de la București să realizeze acel număr? De asemenea, atunci cînd Review of Contemporary Fiction a dedicat un număr prozei românești, guest editor a fost Ehren Schimmel, cu importanta asistență biobibliografică a Sandei Cordoș. De ce nu este literatura română ajutată pe plan internațional de contribuțiile dumneavoastră editoriale? De ce argumentele dumneavoastră nu sprijină viziunea dumneavoastră pe plan internațional? Ce lipsește ca abordarea dumneavoastră teoretică să fie comunicată publicului interesat de literatura în traducere din diverse spații culturale? Unde anume pe drum se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?
Cred că sînt întrebări importante pe marginea cărora negreșit ați reflectat și dumneavoastră. E posibil ca răspunsul să aibă o oarecare legătură cu remarca de mai sus, că timpurile s-au schimbat. Parcă am fi în Moromeții și am remarca faptul că pentru un anumit mod de a privi literatura timpul nu mai are răbdare.
Apropo, vă amintiți cînd ne-am întîlnit la standul Polirom, în timpul Bookfestului de vara trecută? Cînd s-a întîmplat să ne regăsim față în față, după ceva ani, vă amintiți ce mi-ați spus? Ați zis așa: „Domnul Suceavă! Dar nu sînteți în America?“. Iar eu v-am răspuns că pot fi în două locuri simultan. A durat multă vreme pînă ce am ajuns să mă simt în egală măsură acasă în cele două lumi, dar vă asigur că s-a întîmplat. După ce am ajuns în Statele Unite, în 1996, și după ce am văzut într-o librărie Fericirea obligatorie a dlui Norman Manea publicată de Northwestern University Press, visul meu a fost să am un volum publicat în aceeași colecție editorială. Probabil că de undeva, de pe o stea îndepărtată, duhul lui Mateiu Caragiale m-a ajutat și mi-a împlinit visul, pentru că s-a întîmplat asta. Cred că e mai important pentru un scriitor român să publice într-o colecție editorială de audiență internațională decît să ia premii literare la București.
Pentru mine, ca scriitor de expresie română, ceea ce a realizat dl Norman Manea în termeni de impact internațional reprezintă un model cultural demn de urmat, greu de egalat, și vă asigur că respect pe oricine cu exact acea măsură cu care îmi sînt respectate valorile. Asta dincolo de orice simpatie personală sau de alte conexiuni, ca de pildă apartenența la același spațiu literar. Mi se pare foarte important acest aspect, căci miza e tocmai rostul literaturii române în lume azi, genul de valoare care nu poate fi expediată la categoria detalii și care ne interesează pe toți în egal de mare măsură.
Cu aceste gînduri, rămîn al dumneavoastră,
Bogdan Suceavă
sâmbătă, 29 septembrie 2012
O rețetă sigură pentru enervări viitoare
Am păstrat acces
public la unele dintre folderele mele de fotografii de pe fb. Astfel,
conținutul lor e văzut și de oameni cu care nu am stabilită o conexiune,
fie ei prieteni adevărați, fie "friends" în accepțiunea conectărilor pe
fb, fie oameni care nu mă cunosc, care nu au citit nimic din ceea ce am
scris eu, care nu știu ceea ce am lucrat sau lucrez. Curios e că la una
dintre postările mele am primit feedback aproape automat din partea
unor oameni care nu mi-au mai vorbit niciodată înainte de acest moment.
Pasajul care i-a atras și, se pare, i-a deranjat se află în chip de
răspuns la un comentariu pe marginea unuia dintre folderele mele cu
fotografii. Partea care supără s-ar părea că este următoarea:
"patriotismul meu, cel în sens tribal, e la nivel zero. Iau din România
doar lucrurile care mi-au plăcut, fără ca asta să însemne altceva decât
aderența la anumite valori academice, urmate cu străduință la
Universitatea București din 1895 până spre zilele noastre (și nu mai
știu cum e azi). Cred în educația publică, cred că accesul la
informație academică de calitate trebuie să fie gratis și cred că mulți
copii trebuie să aibă șansa de a se manifesta inteligent de la vârste
cât mai fragede. Copiii sunt mai inteligenți decât cred unii că sunt:
dacă-s de soi bun, aleg ei singuri ce-i de calitate. Cam asta e tot
ce-ar fi de spus aici. Cred că singura formă de patriotism realist și
lucid e felul nostru de a contribui în lumea în care trăim, de a fi o
parte în comunitatea unde trăim și muncim. Mai există și forme de
patriotism iluzoriu: încerc să nu ader la acelea."
Așadar: am fost sincer atunci când am scris aceste lucruri. Am ajuns la aceste convingeri după o lungă evoluție, care probabil a durat mai mult de două decenii. Nu mai sunt azi cel care citea toată producția editorială de la Humanitas de prin 1991 sau 1992. Îmi asum o judicioasă distanță critică față de multele exagerări pe care le-am auzit în România în decursul vremii și încerc să nu le perpetuez în scris, în gând, în faptă. Cred că sentimentul pe care l-am descris în pasajul de mai sus e într-o precisă consonanță cu textele incluse în volumul Distanțe, demoni, aventuri, dar și în alte volume ale mele, cel mai apropiat de acest subiect fiind probabil Noaptea când cineva a murit pentru tine. Nu îmi propun să ofensez pe nimeni cu ceea ce scriu și nu am nici un interes de natură politică sau literară să insist asupra acestor nuanțe. Remarc cu surprindere că există oameni care-și imaginează că m-ar putea "disciplina" pe facebook pentru convingerile mele; îi invit spre amuzament deplin să desfacă o nucă de cocos cu mâinile goale. Cred că le-ar fi mult mai ușor decât să obțină roade cu metode puerile, unele dintre ele scrise într-o manieră stilistică suferindă.
Pe de altă parte, îi invit să reflecteze asupra acestui aspect: 3,5 milioane de oameni au ales așa cum am ales eu (adică să nu mai lucreze sau să trăiască în România) și ar putea spune lucruri pe care le scriu și eu. Unele dintre ele sunt evidente. Mai mult de atât: sunt oameni care trăiesc în România și care îmi spun că se regăsesc în unele pasaje ale mele. Nu cred că dau glas unor opinii solitare.
Și chiar de-aș da glas unor opinii atât de particulare încât ele nu s-ar regăsi în viziunea nimănui, cum de ar putea un necunoscut să creadă că m-ar putea chestiona despre ceea ce simt eu față de realitatea românească? Ce eficiență ar avea o asemenea intervenție? Nu ar obține nici măcar suficient material de o ceartă, deoarece nu mi-aș propune să frecventez o asemenea tradiție culturală.
În concluzie, reafirm pasajul de mai sus; nu am greșit cu nimic. Nu față de adevăr. Nu față de intenția de a consemna lucruri evidente, unul dintre ele fiind acela că străvechiul sentiment patriotic de factură tribală s-a diluat, a devenit lipsit de credibilitate și nu ar trebui să fim surprinși când auzim asta. Pe de altă parte, ar fi minunat dacă societatea românească ar deveni un spațiu al libertății individuale, un spațiu al împlinirii personale, un loc în care numărul celor mulțumiți de ceea ce li se oferă e mult mai mare decât cel al criticilor stării de fapt. Vă doresc din toată inima să trăim și să vedem una ca asta, și spun asta nu din patriotism.
Așadar: am fost sincer atunci când am scris aceste lucruri. Am ajuns la aceste convingeri după o lungă evoluție, care probabil a durat mai mult de două decenii. Nu mai sunt azi cel care citea toată producția editorială de la Humanitas de prin 1991 sau 1992. Îmi asum o judicioasă distanță critică față de multele exagerări pe care le-am auzit în România în decursul vremii și încerc să nu le perpetuez în scris, în gând, în faptă. Cred că sentimentul pe care l-am descris în pasajul de mai sus e într-o precisă consonanță cu textele incluse în volumul Distanțe, demoni, aventuri, dar și în alte volume ale mele, cel mai apropiat de acest subiect fiind probabil Noaptea când cineva a murit pentru tine. Nu îmi propun să ofensez pe nimeni cu ceea ce scriu și nu am nici un interes de natură politică sau literară să insist asupra acestor nuanțe. Remarc cu surprindere că există oameni care-și imaginează că m-ar putea "disciplina" pe facebook pentru convingerile mele; îi invit spre amuzament deplin să desfacă o nucă de cocos cu mâinile goale. Cred că le-ar fi mult mai ușor decât să obțină roade cu metode puerile, unele dintre ele scrise într-o manieră stilistică suferindă.
Pe de altă parte, îi invit să reflecteze asupra acestui aspect: 3,5 milioane de oameni au ales așa cum am ales eu (adică să nu mai lucreze sau să trăiască în România) și ar putea spune lucruri pe care le scriu și eu. Unele dintre ele sunt evidente. Mai mult de atât: sunt oameni care trăiesc în România și care îmi spun că se regăsesc în unele pasaje ale mele. Nu cred că dau glas unor opinii solitare.
Și chiar de-aș da glas unor opinii atât de particulare încât ele nu s-ar regăsi în viziunea nimănui, cum de ar putea un necunoscut să creadă că m-ar putea chestiona despre ceea ce simt eu față de realitatea românească? Ce eficiență ar avea o asemenea intervenție? Nu ar obține nici măcar suficient material de o ceartă, deoarece nu mi-aș propune să frecventez o asemenea tradiție culturală.
În concluzie, reafirm pasajul de mai sus; nu am greșit cu nimic. Nu față de adevăr. Nu față de intenția de a consemna lucruri evidente, unul dintre ele fiind acela că străvechiul sentiment patriotic de factură tribală s-a diluat, a devenit lipsit de credibilitate și nu ar trebui să fim surprinși când auzim asta. Pe de altă parte, ar fi minunat dacă societatea românească ar deveni un spațiu al libertății individuale, un spațiu al împlinirii personale, un loc în care numărul celor mulțumiți de ceea ce li se oferă e mult mai mare decât cel al criticilor stării de fapt. Vă doresc din toată inima să trăim și să vedem una ca asta, și spun asta nu din patriotism.
sâmbătă, 15 septembrie 2012
Un dialog în Time Out, realizat de Ema Stere
Acest material a fost publicat în revista Time Out, pe 23 noiembrie 2007. Întrebările aparțin Emei Stere. Îl public aici pentru că atinge câteva întrebări care s-au repetat în vara și toamna lui 2012. A fost cumva premonitoriu... :) Între altele, întrebarea pe care o tot aud, în diverse formulări, e cam așa: după ce duci dorul când e vorba de București? Astăzi, după o vară așa de tensionată ca cea din 2012, cred că ar fi păcat dacă tensiunea și îngrijorările ne-ar face să uităm sau să trecem cu vederea experiențele noastre importante.
Ema Stere a preferat următorul titlu pentru acest material:
Visez în româna veche
1. La Gaudeamus lansezi două cărți deodată, un roman și o culegere de articole (foarte simplu spus). Ce sunt, pentru tine, lansarile?
Momentul lansării e probabil cel mai potrivit pentru a aduce în discuție motivația problemei literare, detalii despre ideea cărții, importanța proiectului pentru tine, ca autor. Am lucrat cinci ani la Venea din timpul diez (și nu am putut participa la lansare, pe care Editura Polirom a pregătit-o fără mine, în octombrie 2004). Acum e o toamnă ceva mai fericită pentru astfel de proiecte. La Miruna, volumul care îmi apare la Editura Curte veche, m-am gândit vreme de cincisprezece ani. Mi-am dorit să scriu despre lumea satului tradițional, o lume care acum nu mai este și pe care nu cred că o putem lăsa în uitare fără să pierdem ceva din ceea ce suntem. La lansare voi povesti despre asta, despre cât de importantă e pentru mine stilizarea literară a acestei experiențe personale.
2. "Sunt matematician, înainte de a fi român, sau european, sau american". Te rog să comentezi.
Dacă iei în serios experiența formativă pe care matematica o implică, drumul duce pe un teritoriu unde se poate urmări la sursă ceea ce au gândit Euler, Gauss, Riemann sau Darboux. Nu mi-aș fi imaginat, pe vremea când abia începusem să o studiez, pe la 18 ani, că matematica poate fi chiar atât de fascinantă și că rolul ei formativ e atât de profund. Pentru afirmația aceasta am o circumstanță atenuantă: am avut noroc de profesori extraordinari, atât la București, cât și în State. Faptul că devii matematician nu ține de acea parte a identității noastre cu care venim pe lume, ci e o realitate culturală la care te convertești practicând, și care își imprimă sigiliul asupra subiectelor care te interesează și a felului cum argumentezi.
3. (Știu că ești sătul de întrebările cu limba, dar...) "Nu intenționez să-mi schimb limba literară". După 10 ani de trăit în limba engleză, în ce limbă gândești?
În română, indiscutabil. Și visez în româna veche, cea din Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.
4. Te intereseaza viața curentă americană - politică, chestiuni sociale etc. - comparabil cu interesul tău pentru cea românească?
Categoric da. Mă interesează evoluția politicilor în domeniul sănătății și ce poate face lumea politică pentru a îmbunătăți condițiile din domeniul educației. Mă interesează politica inteligentă care poate duce, între altele, la salvarea mediului planetei sau la explorarea spațiului cosmic. Îmi place când dezbaterile politice din spațiul american iau în serios fiecare dintre aceste teme, alături de subiectele importante de politică externă sau de cele economice. În politica românească, mă dezamăgesc oamenii politici care nu pricep cât de păguboase sunt scandalurile. Oamenii cu adevărat inteligenți evită scandalurile, pentru a-și atinge scopurile. Dimpotrivă, clasa politică românească pare a avea ca unic scop biruința pitică în câte un scandal de conținut și importanță cel mult personală. Aș vrea să văd reușind în spațiul politic idei, iar nu oameni; programe politice, iar nu partide. Mi-aș dori să apucăm vremurile acelea înseninate când politicienii bucureșteni își vor gândi cu maturitate interesele.
5. "Meseria de cititor redevine splendida". Ce e splendid, in meseria de cititor?
Să descoperi, uneori în mod neașteptat, cărți atât de consistente încât să te facă să uiți de tine atunci când le citești.
6. Recomandă, prin cate o singura fraza (ne-Marqueziana), cele doua carti.
Miruna năzuiește să evoce ultima respirație a lumii tradiționale a satului românesc, o lume care acum nu mai există, dar pe care eu am văzut-o, printr-un noroc extraordinar. Distanțe, demoni, aventuri, care apare la Editura Tritonic, e jurnalul unor experiențe culturale și personale, multe dintre ele familiare celor care aveau în jur de douăzeci de ani în 1989.
7. În "Miruna" esti mai degraba Traian, sau Miruna?
Câte ceva din mine e în amândoi, pentru că atunci când aveam șapte ani credeam în povești.
8. De ce ți-e dor din Romania, cand esti in America? Dar invers?
De multe ori, când sunt la București mi-e dor de stăpânirea de sine și de felul inteligent în care americanii se străduiesc să-și ordoneze viețile în așa fel încât toată lumea să fie împăcată. Ei chiar speră în mod sincer că un astfel de punct de echilibru ar exista. Acest model cultural e greu de copiat, pentru că-și are tradiția în evoluția lumii anglo-saxone, un proces îndelungat, care a durat mai bine de șapte secole. Atunci când sunt în America, îmi lipsește Bucureștiul sâmbăta la prânz, poezia acestui oraș, îmi lipsesc momentele lui (rare!) de grație, ca de pildă finalul unui spectacol de teatru reușit, sau al unui curs reușit, sau al unei întâlniri de cenaclu literar unde a avut loc o discuție inteligentă. Îmi lipsesc momentele de fertilă interacțiune culturală prilejuită de spațiul din jurul Universității, acolo unde am avut norocul să întâlnesc oameni extrem de interesanți. Am fost binecuvântat cu prietenii extraordinare și cu întâlniri pline de substanță în Bucureștiul acesta.
Ema Stere a preferat următorul titlu pentru acest material:
Visez în româna veche
1. La Gaudeamus lansezi două cărți deodată, un roman și o culegere de articole (foarte simplu spus). Ce sunt, pentru tine, lansarile?
Momentul lansării e probabil cel mai potrivit pentru a aduce în discuție motivația problemei literare, detalii despre ideea cărții, importanța proiectului pentru tine, ca autor. Am lucrat cinci ani la Venea din timpul diez (și nu am putut participa la lansare, pe care Editura Polirom a pregătit-o fără mine, în octombrie 2004). Acum e o toamnă ceva mai fericită pentru astfel de proiecte. La Miruna, volumul care îmi apare la Editura Curte veche, m-am gândit vreme de cincisprezece ani. Mi-am dorit să scriu despre lumea satului tradițional, o lume care acum nu mai este și pe care nu cred că o putem lăsa în uitare fără să pierdem ceva din ceea ce suntem. La lansare voi povesti despre asta, despre cât de importantă e pentru mine stilizarea literară a acestei experiențe personale.
2. "Sunt matematician, înainte de a fi român, sau european, sau american". Te rog să comentezi.
Dacă iei în serios experiența formativă pe care matematica o implică, drumul duce pe un teritoriu unde se poate urmări la sursă ceea ce au gândit Euler, Gauss, Riemann sau Darboux. Nu mi-aș fi imaginat, pe vremea când abia începusem să o studiez, pe la 18 ani, că matematica poate fi chiar atât de fascinantă și că rolul ei formativ e atât de profund. Pentru afirmația aceasta am o circumstanță atenuantă: am avut noroc de profesori extraordinari, atât la București, cât și în State. Faptul că devii matematician nu ține de acea parte a identității noastre cu care venim pe lume, ci e o realitate culturală la care te convertești practicând, și care își imprimă sigiliul asupra subiectelor care te interesează și a felului cum argumentezi.
3. (Știu că ești sătul de întrebările cu limba, dar...) "Nu intenționez să-mi schimb limba literară". După 10 ani de trăit în limba engleză, în ce limbă gândești?
În română, indiscutabil. Și visez în româna veche, cea din Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.
4. Te intereseaza viața curentă americană - politică, chestiuni sociale etc. - comparabil cu interesul tău pentru cea românească?
Categoric da. Mă interesează evoluția politicilor în domeniul sănătății și ce poate face lumea politică pentru a îmbunătăți condițiile din domeniul educației. Mă interesează politica inteligentă care poate duce, între altele, la salvarea mediului planetei sau la explorarea spațiului cosmic. Îmi place când dezbaterile politice din spațiul american iau în serios fiecare dintre aceste teme, alături de subiectele importante de politică externă sau de cele economice. În politica românească, mă dezamăgesc oamenii politici care nu pricep cât de păguboase sunt scandalurile. Oamenii cu adevărat inteligenți evită scandalurile, pentru a-și atinge scopurile. Dimpotrivă, clasa politică românească pare a avea ca unic scop biruința pitică în câte un scandal de conținut și importanță cel mult personală. Aș vrea să văd reușind în spațiul politic idei, iar nu oameni; programe politice, iar nu partide. Mi-aș dori să apucăm vremurile acelea înseninate când politicienii bucureșteni își vor gândi cu maturitate interesele.
5. "Meseria de cititor redevine splendida". Ce e splendid, in meseria de cititor?
Să descoperi, uneori în mod neașteptat, cărți atât de consistente încât să te facă să uiți de tine atunci când le citești.
6. Recomandă, prin cate o singura fraza (ne-Marqueziana), cele doua carti.
Miruna năzuiește să evoce ultima respirație a lumii tradiționale a satului românesc, o lume care acum nu mai există, dar pe care eu am văzut-o, printr-un noroc extraordinar. Distanțe, demoni, aventuri, care apare la Editura Tritonic, e jurnalul unor experiențe culturale și personale, multe dintre ele familiare celor care aveau în jur de douăzeci de ani în 1989.
7. În "Miruna" esti mai degraba Traian, sau Miruna?
Câte ceva din mine e în amândoi, pentru că atunci când aveam șapte ani credeam în povești.
8. De ce ți-e dor din Romania, cand esti in America? Dar invers?
De multe ori, când sunt la București mi-e dor de stăpânirea de sine și de felul inteligent în care americanii se străduiesc să-și ordoneze viețile în așa fel încât toată lumea să fie împăcată. Ei chiar speră în mod sincer că un astfel de punct de echilibru ar exista. Acest model cultural e greu de copiat, pentru că-și are tradiția în evoluția lumii anglo-saxone, un proces îndelungat, care a durat mai bine de șapte secole. Atunci când sunt în America, îmi lipsește Bucureștiul sâmbăta la prânz, poezia acestui oraș, îmi lipsesc momentele lui (rare!) de grație, ca de pildă finalul unui spectacol de teatru reușit, sau al unui curs reușit, sau al unei întâlniri de cenaclu literar unde a avut loc o discuție inteligentă. Îmi lipsesc momentele de fertilă interacțiune culturală prilejuită de spațiul din jurul Universității, acolo unde am avut norocul să întâlnesc oameni extrem de interesanți. Am fost binecuvântat cu prietenii extraordinare și cu întâlniri pline de substanță în Bucureștiul acesta.
În amintirea singurei mele vizite la Mogoșoaia, la invitația unui program al ICR
Acest text a fost scris în primăvara lui 2009. Perioada la care se referă (octombrie-noiembrie 2008) fusese una în care am scris mult: deopotrivă matematică și literatură. Atunci am primit cu interes invitația dlui Florin Bican. Povestea întreagă e cuprinsă în acest text. Am decis să-l public aici, cu speranța că Institutul Cultural Român va continua programele de sprijin pentru tinerii traducători profesioniști. Ei au făcut mari servicii culturii române și munca lor ajută enorm imaginii pe care societatea românească o are pe plan internațional.
Cu biblioteca, spre Mogoșoaia
Am ajuns la Mogoșoaia în toamna anului 2008, la invitația dlui Florin Bican, coordonatorul programului Traducători în formare. Mă aflam într-o perioadă intensă, când scriam mult, în București; era toamna perioadei sabatice pe care o aveam din partea universității unde am ales să lucrez, Universitatea Statului California, Fullerton. Pentru unii dintre colegii mei scriitori, ideea că m-am refugiat la București ca să studiez și să îmi elaborez materialele, într-o perioadă când am dispus de ceva timp, a părut surprinzătoare. Tendința generală printre prietenii mei e mai degrabă de a se refugia afară din acest oraș, al cărui ambient e resimțit de unii dintre ei drept o agravare a dificultății de a scrie literatură. Dar pentru mine e altfel, mă pot concentra și pot lucra foarte bine acolo. Sunt obișnuit cu sălile de curs, pentru că din toamna lui 1994 am predat în fiecare an, la început la Universitatea din București, apoi la Universitatea Statului Michigan, acum în California. Experiențele mele de interacțiune în orice mediu care seamănă cu sala de curs sunt probabil mai puțin comune unui scriitor. În mai multe rânduri am fost invitat să fac prezentări de matematică în universități unde nu mai fusesem niciodată; e o practică obișnuită în spațiul universitar. Contextul colocviilor sau al întâlnirilor de seminar, așa cum au devenit ele tradiționale în universitățile nord-americane, implică un tip de discurs aparte, cu un caracter informativ, util și plăcut; în perioada mea din Michigan am avut săptămâni când audiam și cinci astfel de întâlniri, în afara programului meu uzual care îmi fixa până la 12 ore în agenda săptămânală. La un astfel de seminar științific, de obicei invitatul are la dispoziție o oră pentru a comunica o idee, un rezultat, o sinteză sau un fapt nou descoperit, iar la final răspunde întrebărilor. Acesta e codul comunicării, iar tradiția lui poate fi trasată înapoi în timp spre Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Am ajuns să mă familiarizez cu acest gen de comunicare. Dar la cursul pentru traducători organizat la Mogoșoaia nu domnea același cod. Ceva era esențial diferit prin însăși natura programului: abordarea oficială a unui seminar științific lipsea cu desăvârșire. Nici una dintre autoritățile trecutului nu putea fi citată în chip de solidă întâmpinare, așa cum matematicienii îl citează pe Leonhard Euler; de exemplu, recursul la George Călinescu nu ar fi ajutat la nimic. Nici un fel de retorică locală nu ar fi servit la nimic, pentru că participanții la curs erau, din fericire, imuni la așa ceva. În jurul unei mese potrivită mai degrabă unor întruniri diplomatice, se aflau cam tot atâți participanți cât vin și la un seminar științific nord-american. Coordonatorul cursului, Paul Cernat, nu și-a propus în chip de introducere un discurs care să amintească prin ceva de autoritatea implicită la care coordonatorii unui seminar științific ar putea apela; căci în înfruntarea cu substanța literaturii cine poate invoca vreo autoritate? Era o discuție de la egal la egal despre cărți și substanța lor literară. Lipsea și tabla, fără de care întâlnirile dedicate matematicii sunt imposibile; formatul era cel al unei discuții libere, iar atmosfera era relaxată și plăcută. Introducerea pe care Paul Cernat a făcut-o cărților mele, detaliată, amplă, bine informată, a ajuns să se constituie într-o pledoarie implicită în favoarea literaturii. Nici o clipă nu a fost vorba de altceva decât despre literatură și despre rostul ei fundamental. Atunci când mi-a venit rândul, am povestit despre faptul că literatura română îmi oferă prilejul (privit de unii drept plagă, atunci când nu costituie un handicap) folosirii unor referințe lăuntrice ale culturii române și că tocmai printre aceste referințe mă simt acasă. Că folosirea unui motto din Mateiu Caragiale pentru un roman nu este în nici un caz întâmplătoare. Am povestit cât de importantă este pentru mine folosirea studiilor de antropologie și etnografie pentru înțelegerea transformărilor prin care a trecut România în ultima jumătate de veac, că am studiat înainte de a scrie despre o temă care implica lumea tradițională românească; am amintit că pentru mine e importantă tradiția literară românească a evului mediu întârziat, dar și tradiția literaturii orale exploatată în studii științifice serioase după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis după lucrările scrise de Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Moses Gaster. Pentru mine, literatura română care ar merita să fie scrisă azi nu ar trebui să fie simpla observație superficială a unei realități senzaționale, fără de trecut, plină de exotism și curiozități, ci exploatarea sistematică a unei tradiții susținute pe umerii unor giganți. Nu cred în literatura menită să descrie doar suprafața. Cred că literatura de ficțiune e o unealtă de cercetare, de înțelegere a lumii, poate singura mai frumoasă decât geometria și singura mai spectaculoasă decât filmul. Cred în magia cuvintelor rare și în forța imaginilor înzestrate cu raritate și oblăduite de har. Cum altfel aș putea să mă gândesc la o imagine precum cea a ciorchinilor de negi, din invocarea clasică a lui Tudor Arghezi? Sau, dacă aleg să imersez în finalul unui roman pe care îl scriu un vers dintr-o parodie a lui George Topârceanu pe seama aceluiași Tudor Arghezi, o fac pentru că vreau să port cu mine tot acel univers de umor românesc care spune despre realitatea aparent exotică un lucru mult mai profund decât posterele turistice. Firește, nu am în vedere un public larg, ci numai pe cei care vor cu adevărat să privească spre rădăcinile realității. Mi s-a părut extraordinar că am putut vorbi la Mogoșoaia despre aceste lucruri. Ocazia interacțiunii cu participanții la acel curs mi s-a părut a fi o experiență de preț. S-a dovedit până la urmă că ceea ce avem cu toții în comun e întrebarea esențială: cum putem povesti lucruri al căror sens este mult mai profund și important decât cel al unor simple experiențe pasagere? Și oare nu de la această întrebare pornește literatura?
Cu biblioteca, spre Mogoșoaia
Am ajuns la Mogoșoaia în toamna anului 2008, la invitația dlui Florin Bican, coordonatorul programului Traducători în formare. Mă aflam într-o perioadă intensă, când scriam mult, în București; era toamna perioadei sabatice pe care o aveam din partea universității unde am ales să lucrez, Universitatea Statului California, Fullerton. Pentru unii dintre colegii mei scriitori, ideea că m-am refugiat la București ca să studiez și să îmi elaborez materialele, într-o perioadă când am dispus de ceva timp, a părut surprinzătoare. Tendința generală printre prietenii mei e mai degrabă de a se refugia afară din acest oraș, al cărui ambient e resimțit de unii dintre ei drept o agravare a dificultății de a scrie literatură. Dar pentru mine e altfel, mă pot concentra și pot lucra foarte bine acolo. Sunt obișnuit cu sălile de curs, pentru că din toamna lui 1994 am predat în fiecare an, la început la Universitatea din București, apoi la Universitatea Statului Michigan, acum în California. Experiențele mele de interacțiune în orice mediu care seamănă cu sala de curs sunt probabil mai puțin comune unui scriitor. În mai multe rânduri am fost invitat să fac prezentări de matematică în universități unde nu mai fusesem niciodată; e o practică obișnuită în spațiul universitar. Contextul colocviilor sau al întâlnirilor de seminar, așa cum au devenit ele tradiționale în universitățile nord-americane, implică un tip de discurs aparte, cu un caracter informativ, util și plăcut; în perioada mea din Michigan am avut săptămâni când audiam și cinci astfel de întâlniri, în afara programului meu uzual care îmi fixa până la 12 ore în agenda săptămânală. La un astfel de seminar științific, de obicei invitatul are la dispoziție o oră pentru a comunica o idee, un rezultat, o sinteză sau un fapt nou descoperit, iar la final răspunde întrebărilor. Acesta e codul comunicării, iar tradiția lui poate fi trasată înapoi în timp spre Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Am ajuns să mă familiarizez cu acest gen de comunicare. Dar la cursul pentru traducători organizat la Mogoșoaia nu domnea același cod. Ceva era esențial diferit prin însăși natura programului: abordarea oficială a unui seminar științific lipsea cu desăvârșire. Nici una dintre autoritățile trecutului nu putea fi citată în chip de solidă întâmpinare, așa cum matematicienii îl citează pe Leonhard Euler; de exemplu, recursul la George Călinescu nu ar fi ajutat la nimic. Nici un fel de retorică locală nu ar fi servit la nimic, pentru că participanții la curs erau, din fericire, imuni la așa ceva. În jurul unei mese potrivită mai degrabă unor întruniri diplomatice, se aflau cam tot atâți participanți cât vin și la un seminar științific nord-american. Coordonatorul cursului, Paul Cernat, nu și-a propus în chip de introducere un discurs care să amintească prin ceva de autoritatea implicită la care coordonatorii unui seminar științific ar putea apela; căci în înfruntarea cu substanța literaturii cine poate invoca vreo autoritate? Era o discuție de la egal la egal despre cărți și substanța lor literară. Lipsea și tabla, fără de care întâlnirile dedicate matematicii sunt imposibile; formatul era cel al unei discuții libere, iar atmosfera era relaxată și plăcută. Introducerea pe care Paul Cernat a făcut-o cărților mele, detaliată, amplă, bine informată, a ajuns să se constituie într-o pledoarie implicită în favoarea literaturii. Nici o clipă nu a fost vorba de altceva decât despre literatură și despre rostul ei fundamental. Atunci când mi-a venit rândul, am povestit despre faptul că literatura română îmi oferă prilejul (privit de unii drept plagă, atunci când nu costituie un handicap) folosirii unor referințe lăuntrice ale culturii române și că tocmai printre aceste referințe mă simt acasă. Că folosirea unui motto din Mateiu Caragiale pentru un roman nu este în nici un caz întâmplătoare. Am povestit cât de importantă este pentru mine folosirea studiilor de antropologie și etnografie pentru înțelegerea transformărilor prin care a trecut România în ultima jumătate de veac, că am studiat înainte de a scrie despre o temă care implica lumea tradițională românească; am amintit că pentru mine e importantă tradiția literară românească a evului mediu întârziat, dar și tradiția literaturii orale exploatată în studii științifice serioase după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis după lucrările scrise de Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Moses Gaster. Pentru mine, literatura română care ar merita să fie scrisă azi nu ar trebui să fie simpla observație superficială a unei realități senzaționale, fără de trecut, plină de exotism și curiozități, ci exploatarea sistematică a unei tradiții susținute pe umerii unor giganți. Nu cred în literatura menită să descrie doar suprafața. Cred că literatura de ficțiune e o unealtă de cercetare, de înțelegere a lumii, poate singura mai frumoasă decât geometria și singura mai spectaculoasă decât filmul. Cred în magia cuvintelor rare și în forța imaginilor înzestrate cu raritate și oblăduite de har. Cum altfel aș putea să mă gândesc la o imagine precum cea a ciorchinilor de negi, din invocarea clasică a lui Tudor Arghezi? Sau, dacă aleg să imersez în finalul unui roman pe care îl scriu un vers dintr-o parodie a lui George Topârceanu pe seama aceluiași Tudor Arghezi, o fac pentru că vreau să port cu mine tot acel univers de umor românesc care spune despre realitatea aparent exotică un lucru mult mai profund decât posterele turistice. Firește, nu am în vedere un public larg, ci numai pe cei care vor cu adevărat să privească spre rădăcinile realității. Mi s-a părut extraordinar că am putut vorbi la Mogoșoaia despre aceste lucruri. Ocazia interacțiunii cu participanții la acel curs mi s-a părut a fi o experiență de preț. S-a dovedit până la urmă că ceea ce avem cu toții în comun e întrebarea esențială: cum putem povesti lucruri al căror sens este mult mai profund și important decât cel al unor simple experiențe pasagere? Și oare nu de la această întrebare pornește literatura?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)