O rețetă sigură pentru enervări viitoare

Am păstrat acces public la unele dintre folderele mele de fotografii de pe fb. Astfel, conținutul lor e văzut și de oameni cu care nu am stabilită o conexiune, fie ei prieteni adevărați, fie "friends" în accepțiunea conectărilor pe fb, fie oameni care nu mă cunosc, care nu au citit nimic din ceea ce am scris eu, care nu știu ceea ce am lucrat sau lucrez. Curios e că la una dintre postările mele am primit feedback aproape automat din partea unor oameni care nu mi-au mai vorbit niciodată înainte de acest moment. Pasajul care i-a atras și, se pare, i-a deranjat se află în chip de răspuns la un comentariu pe marginea unuia dintre folderele mele cu fotografii. Partea care supără s-ar părea că este următoarea: "patriotismul meu, cel în sens tribal, e la nivel zero. Iau din România doar lucrurile care mi-au plăcut, fără ca asta să însemne altceva decât aderența la anumite valori academice, urmate cu străduință la Universitatea București din 1895 până spre zilele noastre (și nu mai știu cum e azi). Cred în educația publică, cred că accesul la informație academică de calitate trebuie să fie gratis și cred că mulți copii trebuie să aibă șansa de a se manifesta inteligent de la vârste cât mai fragede. Copiii sunt mai inteligenți decât cred unii că sunt: dacă-s de soi bun, aleg ei singuri ce-i de calitate. Cam asta e tot ce-ar fi de spus aici. Cred că singura formă de patriotism realist și lucid e felul nostru de a contribui în lumea în care trăim, de a fi o parte în comunitatea unde trăim și muncim. Mai există și forme de patriotism iluzoriu: încerc să nu ader la acelea."

Așadar: am fost sincer atunci când am scris aceste lucruri. Am ajuns la aceste convingeri după o lungă evoluție, care probabil a durat mai mult de două decenii. Nu mai sunt azi cel care citea toată producția editorială de la Humanitas de prin 1991 sau 1992. Îmi asum o judicioasă distanță critică față de multele exagerări pe care le-am auzit în România în decursul vremii și încerc să nu le perpetuez în scris, în gând, în faptă. Cred că sentimentul pe care l-am descris în pasajul de mai sus e într-o precisă consonanță cu textele incluse în volumul Distanțe, demoni, aventuri, dar și în alte volume ale mele, cel mai apropiat de acest subiect fiind probabil Noaptea când cineva a murit pentru tine. Nu îmi propun să ofensez pe nimeni cu ceea ce scriu și nu am nici un interes de natură politică sau literară să insist asupra acestor nuanțe. Remarc cu surprindere că există oameni care-și imaginează că m-ar putea "disciplina" pe facebook pentru convingerile mele; îi invit spre amuzament deplin să desfacă o nucă de cocos cu mâinile goale. Cred că le-ar fi mult mai ușor decât să obțină roade cu metode puerile, unele dintre ele scrise într-o manieră stilistică suferindă.

Pe de altă parte, îi invit să reflecteze asupra acestui aspect: 3,5 milioane de oameni au ales așa cum am ales eu (adică să nu mai lucreze sau să trăiască în România) și ar putea spune lucruri pe care le scriu și eu. Unele dintre ele sunt evidente. Mai mult de atât: sunt oameni care trăiesc în România și care îmi spun că se regăsesc în unele pasaje ale mele. Nu cred că dau glas unor opinii solitare.

Și chiar de-aș da glas unor opinii atât de particulare încât ele nu s-ar regăsi în viziunea nimănui, cum de ar putea un necunoscut să creadă că m-ar putea chestiona despre ceea ce simt eu față de realitatea românească? Ce eficiență ar avea o asemenea intervenție? Nu ar obține nici măcar suficient material de o ceartă, deoarece nu mi-aș propune să frecventez o asemenea tradiție culturală.

În concluzie, reafirm pasajul de mai sus; nu am greșit cu nimic. Nu față de adevăr. Nu față de intenția de a consemna lucruri evidente, unul dintre ele fiind acela că străvechiul sentiment patriotic de factură tribală s-a diluat, a devenit lipsit de credibilitate și nu ar trebui să fim surprinși când auzim asta. Pe de altă parte, ar fi minunat dacă societatea românească ar deveni un spațiu al libertății individuale, un spațiu al împlinirii personale, un loc în care numărul celor mulțumiți de ceea ce li se oferă e mult mai mare decât cel al criticilor stării de fapt. Vă doresc din toată inima să trăim și să vedem una ca asta, și spun asta nu din patriotism.

Un dialog în Time Out, realizat de Ema Stere

Acest material a fost publicat în revista Time Out, pe 23 noiembrie 2007. Întrebările aparțin Emei Stere. Îl public aici pentru că atinge câteva întrebări care s-au repetat în vara și toamna lui 2012. A fost cumva premonitoriu... :) Între altele, întrebarea pe care o tot aud, în diverse formulări, e cam așa: după ce duci dorul când e vorba de București? Astăzi, după o vară așa de tensionată ca cea din 2012, cred că ar fi păcat dacă tensiunea și îngrijorările ne-ar face să uităm sau să trecem cu vederea experiențele noastre importante.

Ema Stere a preferat următorul titlu pentru acest material:

                                          Visez în româna veche

1. La Gaudeamus lansezi două cărți deodată, un roman și o culegere de articole (foarte simplu spus). Ce sunt, pentru tine, lansarile?

Momentul lansării e probabil cel mai potrivit pentru a aduce în discuție motivația problemei literare, detalii despre ideea cărții, importanța proiectului pentru tine, ca autor. Am lucrat cinci ani la Venea din timpul diez (și nu am putut participa la lansare, pe care Editura Polirom a pregătit-o fără mine, în octombrie 2004). Acum e o toamnă ceva mai fericită pentru astfel de proiecte. La Miruna, volumul care îmi apare la Editura Curte veche, m-am gândit vreme de cincisprezece ani. Mi-am dorit să scriu despre lumea satului tradițional, o lume care acum nu mai este și pe care nu cred că o putem lăsa în uitare fără să pierdem ceva din ceea ce suntem. La lansare voi povesti despre asta, despre cât de importantă e pentru mine stilizarea literară a acestei experiențe personale.

2. "Sunt matematician, înainte de a fi român, sau european, sau american". Te rog să comentezi.

Dacă iei în serios experiența formativă pe care matematica o implică, drumul duce pe un teritoriu unde se poate urmări la sursă ceea ce au gândit Euler, Gauss, Riemann sau Darboux. Nu mi-aș fi imaginat, pe vremea când abia începusem să o studiez, pe la 18 ani, că matematica poate fi chiar atât de fascinantă și că rolul ei formativ e atât de profund. Pentru afirmația aceasta am o circumstanță atenuantă: am avut noroc de profesori extraordinari, atât la București, cât și în State. Faptul că devii matematician nu ține de acea parte a identității noastre cu care venim pe lume, ci e o realitate culturală la care te convertești practicând, și care își imprimă sigiliul asupra subiectelor care te interesează și a felului cum argumentezi.

3. (Știu că ești sătul de întrebările cu limba, dar...) "Nu intenționez să-mi schimb limba literară". După 10 ani de trăit în limba engleză, în ce limbă gândești?

În română, indiscutabil. Și visez în româna veche, cea din Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.

4. Te intereseaza viața curentă americană - politică, chestiuni sociale etc. - comparabil cu interesul tău pentru cea românească?

Categoric da. Mă interesează evoluția politicilor în domeniul sănătății și ce poate face lumea politică pentru a îmbunătăți condițiile din domeniul educației. Mă interesează politica inteligentă care poate duce, între altele, la salvarea mediului planetei sau la explorarea spațiului cosmic. Îmi place când dezbaterile politice din spațiul american iau în serios fiecare dintre aceste teme, alături de subiectele importante de politică externă sau de cele economice. În politica românească, mă dezamăgesc oamenii politici care nu pricep cât de păguboase sunt scandalurile. Oamenii cu adevărat inteligenți evită scandalurile,  pentru a-și atinge scopurile. Dimpotrivă, clasa politică românească pare a avea ca unic scop biruința pitică în câte un scandal de conținut și importanță cel mult personală. Aș vrea să văd reușind în spațiul politic idei, iar nu oameni; programe politice, iar nu partide. Mi-aș dori să apucăm vremurile acelea înseninate când politicienii bucureșteni își vor gândi cu maturitate interesele.

5. "Meseria de cititor redevine splendida". Ce e splendid, in meseria de cititor?

Să descoperi, uneori în mod neașteptat, cărți atât de consistente încât să te facă să uiți de tine atunci când le citești.

6. Recomandă, prin cate o singura fraza (ne-Marqueziana), cele doua carti.

Miruna năzuiește să evoce ultima respirație a lumii tradiționale a satului românesc, o lume care acum nu mai există, dar pe care eu am văzut-o, printr-un noroc extraordinar. Distanțe, demoni, aventuri, care apare la Editura Tritonic, e jurnalul unor experiențe culturale și personale, multe dintre ele familiare celor care aveau în jur de douăzeci de ani în 1989.

7. În "Miruna" esti mai degraba Traian, sau Miruna?

Câte ceva din mine e în amândoi, pentru că atunci când aveam șapte ani credeam în povești.

8. De ce ți-e dor din Romania, cand esti in America? Dar invers?

De multe ori, când sunt la București mi-e dor de stăpânirea de sine și de felul inteligent în care americanii se străduiesc să-și ordoneze viețile în așa fel încât toată lumea să fie împăcată. Ei chiar speră în mod sincer că un astfel de punct de echilibru ar exista. Acest model cultural e greu de copiat, pentru că-și are tradiția în evoluția lumii anglo-saxone, un proces îndelungat, care a durat mai bine de șapte secole. Atunci când sunt în America, îmi lipsește Bucureștiul sâmbăta la prânz, poezia acestui oraș, îmi lipsesc momentele lui (rare!) de grație, ca de pildă finalul unui spectacol de teatru reușit, sau al unui curs reușit, sau al unei întâlniri de cenaclu literar unde a avut loc o discuție inteligentă. Îmi lipsesc momentele de fertilă interacțiune culturală prilejuită de spațiul din jurul Universității, acolo unde am avut norocul să întâlnesc oameni extrem de interesanți. Am fost binecuvântat cu prietenii extraordinare și cu întâlniri pline de substanță în Bucureștiul acesta.

În amintirea singurei mele vizite la Mogoșoaia, la invitația unui program al ICR

Acest text a fost scris în primăvara lui 2009. Perioada la care se referă (octombrie-noiembrie 2008) fusese una în care am scris mult: deopotrivă matematică și literatură. Atunci am primit cu interes invitația dlui Florin Bican. Povestea întreagă e cuprinsă în acest text. Am decis să-l public aici, cu speranța că Institutul Cultural Român va continua programele de sprijin pentru tinerii traducători profesioniști. Ei au făcut mari servicii culturii române și munca lor ajută enorm imaginii pe care societatea românească o are pe plan internațional.


                                        Cu biblioteca, spre Mogoșoaia


    Am ajuns la Mogoșoaia în toamna anului 2008, la invitația dlui Florin Bican, coordonatorul programului Traducători în formare. Mă aflam într-o perioadă intensă, când scriam mult, în București; era toamna perioadei sabatice pe care o aveam din partea universității unde am ales să lucrez, Universitatea Statului California, Fullerton. Pentru unii dintre colegii mei scriitori, ideea că m-am refugiat la București ca să studiez și să îmi elaborez materialele, într-o perioadă când am dispus de ceva timp, a părut surprinzătoare. Tendința generală printre prietenii mei e mai degrabă de a se refugia afară din acest oraș, al cărui ambient e resimțit de unii dintre ei drept o agravare a dificultății de a scrie literatură. Dar pentru mine e altfel, mă pot concentra și pot lucra foarte bine acolo. Sunt obișnuit cu sălile de curs, pentru că din toamna lui 1994 am predat în fiecare an, la început la Universitatea din București, apoi la Universitatea Statului Michigan, acum în California. Experiențele mele de interacțiune în orice mediu care seamănă cu sala de curs sunt probabil mai puțin comune unui scriitor. În mai multe rânduri am fost invitat să fac prezentări de matematică în universități unde nu mai fusesem niciodată; e o practică obișnuită în spațiul universitar. Contextul colocviilor sau al întâlnirilor de seminar, așa cum au devenit ele tradiționale în universitățile nord-americane, implică un tip de discurs aparte, cu un caracter informativ, util și plăcut; în perioada mea din Michigan am avut săptămâni când audiam și cinci astfel de întâlniri, în afara programului meu uzual care îmi fixa până la 12 ore în agenda săptămânală.  La un astfel de seminar științific, de obicei invitatul are la dispoziție o oră pentru a comunica o idee, un rezultat, o sinteză sau un fapt nou descoperit, iar la final răspunde întrebărilor. Acesta e codul comunicării, iar tradiția lui poate fi trasată înapoi în timp spre Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Am ajuns să mă familiarizez cu acest gen de comunicare. Dar la cursul pentru traducători organizat la Mogoșoaia nu domnea același cod. Ceva era esențial diferit prin însăși natura programului: abordarea oficială a unui seminar științific lipsea cu desăvârșire. Nici una dintre autoritățile trecutului nu putea fi citată în chip de solidă întâmpinare, așa cum matematicienii îl citează pe Leonhard Euler; de exemplu, recursul la George Călinescu nu ar fi ajutat la nimic. Nici un fel de retorică locală nu ar fi servit la nimic, pentru că participanții la curs erau, din fericire, imuni la așa ceva. În jurul unei mese potrivită mai degrabă unor întruniri diplomatice, se aflau cam tot atâți participanți cât vin și la un seminar științific nord-american. Coordonatorul cursului, Paul Cernat, nu și-a propus în chip de introducere un discurs care să amintească prin ceva de autoritatea implicită la care coordonatorii unui seminar științific ar putea apela; căci în înfruntarea cu substanța literaturii cine poate invoca vreo autoritate? Era o discuție de la egal la egal despre cărți și substanța lor literară. Lipsea și tabla, fără de care întâlnirile dedicate matematicii sunt imposibile; formatul era cel al unei discuții libere, iar atmosfera era relaxată și plăcută. Introducerea pe care Paul Cernat a făcut-o cărților mele, detaliată, amplă, bine informată, a ajuns să se constituie într-o pledoarie implicită în favoarea literaturii. Nici o clipă nu a fost vorba de altceva decât despre literatură și despre rostul ei fundamental.  Atunci când mi-a venit rândul, am povestit despre faptul că literatura română îmi oferă prilejul (privit de unii drept plagă, atunci când nu costituie un handicap) folosirii unor referințe lăuntrice ale culturii române și că tocmai printre aceste referințe mă simt acasă. Că folosirea unui motto din Mateiu Caragiale pentru un roman nu este în nici un caz întâmplătoare. Am povestit cât de importantă este pentru mine folosirea studiilor de antropologie și etnografie pentru înțelegerea transformărilor prin care a trecut România în ultima jumătate de veac, că am studiat înainte de a scrie despre o temă care implica lumea tradițională românească; am amintit că pentru mine e importantă tradiția literară românească a evului mediu întârziat, dar și tradiția literaturii orale exploatată în studii științifice serioase după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis după lucrările scrise de Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Moses Gaster. Pentru mine, literatura română care ar merita să fie scrisă azi nu ar trebui să fie simpla observație superficială a unei realități senzaționale, fără de trecut, plină de exotism și curiozități, ci exploatarea sistematică a unei tradiții susținute pe umerii unor giganți. Nu cred în literatura menită să descrie doar suprafața. Cred că literatura de ficțiune e o unealtă de cercetare, de înțelegere a lumii, poate singura mai frumoasă decât geometria și singura mai spectaculoasă decât filmul. Cred în magia cuvintelor rare și în forța imaginilor înzestrate cu raritate și oblăduite de har. Cum altfel aș putea să mă gândesc la o imagine precum cea a ciorchinilor de negi, din invocarea clasică a lui Tudor Arghezi? Sau, dacă aleg să imersez în finalul unui roman pe care îl scriu un vers dintr-o parodie a lui George Topârceanu pe seama aceluiași Tudor Arghezi, o fac pentru că vreau să port cu mine tot acel univers de umor românesc care spune despre realitatea aparent exotică un lucru mult mai profund decât posterele turistice. Firește, nu am în vedere un public larg, ci numai pe cei care vor cu adevărat să privească spre rădăcinile realității. Mi s-a părut extraordinar că am putut vorbi la Mogoșoaia despre aceste lucruri. Ocazia interacțiunii cu participanții la acel curs mi s-a părut a fi o experiență de preț. S-a dovedit până la urmă că ceea ce avem cu toții în comun e întrebarea esențială: cum putem povesti lucruri al căror sens este mult mai profund și important decât cel al unor simple experiențe pasagere? Și oare nu de la această întrebare pornește literatura?