Acest text a fost scris în primăvara lui 2009. Perioada la care se referă (octombrie-noiembrie 2008) fusese una în care am scris mult: deopotrivă matematică și literatură. Atunci am primit cu interes invitația dlui Florin Bican. Povestea întreagă e cuprinsă în acest text. Am decis să-l public aici, cu speranța că Institutul Cultural Român va continua programele de sprijin pentru tinerii traducători profesioniști. Ei au făcut mari servicii culturii române și munca lor ajută enorm imaginii pe care societatea românească o are pe plan internațional.
Cu biblioteca, spre Mogoșoaia
Am ajuns la Mogoșoaia în toamna anului 2008, la invitația dlui Florin Bican, coordonatorul programului Traducători în formare. Mă aflam într-o perioadă intensă, când scriam mult, în București; era toamna perioadei sabatice pe care o aveam din partea universității unde am ales să lucrez, Universitatea Statului California, Fullerton. Pentru unii dintre colegii mei scriitori, ideea că m-am refugiat la București ca să studiez și să îmi elaborez materialele, într-o perioadă când am dispus de ceva timp, a părut surprinzătoare. Tendința generală printre prietenii mei e mai degrabă de a se refugia afară din acest oraș, al cărui ambient e resimțit de unii dintre ei drept o agravare a dificultății de a scrie literatură. Dar pentru mine e altfel, mă pot concentra și pot lucra foarte bine acolo. Sunt obișnuit cu sălile de curs, pentru că din toamna lui 1994 am predat în fiecare an, la început la Universitatea din București, apoi la Universitatea Statului Michigan, acum în California. Experiențele mele de interacțiune în orice mediu care seamănă cu sala de curs sunt probabil mai puțin comune unui scriitor. În mai multe rânduri am fost invitat să fac prezentări de matematică în universități unde nu mai fusesem niciodată; e o practică obișnuită în spațiul universitar. Contextul colocviilor sau al întâlnirilor de seminar, așa cum au devenit ele tradiționale în universitățile nord-americane, implică un tip de discurs aparte, cu un caracter informativ, util și plăcut; în perioada mea din Michigan am avut săptămâni când audiam și cinci astfel de întâlniri, în afara programului meu uzual care îmi fixa până la 12 ore în agenda săptămânală. La un astfel de seminar științific, de obicei invitatul are la dispoziție o oră pentru a comunica o idee, un rezultat, o sinteză sau un fapt nou descoperit, iar la final răspunde întrebărilor. Acesta e codul comunicării, iar tradiția lui poate fi trasată înapoi în timp spre Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Am ajuns să mă familiarizez cu acest gen de comunicare. Dar la cursul pentru traducători organizat la Mogoșoaia nu domnea același cod. Ceva era esențial diferit prin însăși natura programului: abordarea oficială a unui seminar științific lipsea cu desăvârșire. Nici una dintre autoritățile trecutului nu putea fi citată în chip de solidă întâmpinare, așa cum matematicienii îl citează pe Leonhard Euler; de exemplu, recursul la George Călinescu nu ar fi ajutat la nimic. Nici un fel de retorică locală nu ar fi servit la nimic, pentru că participanții la curs erau, din fericire, imuni la așa ceva. În jurul unei mese potrivită mai degrabă unor întruniri diplomatice, se aflau cam tot atâți participanți cât vin și la un seminar științific nord-american. Coordonatorul cursului, Paul Cernat, nu și-a propus în chip de introducere un discurs care să amintească prin ceva de autoritatea implicită la care coordonatorii unui seminar științific ar putea apela; căci în înfruntarea cu substanța literaturii cine poate invoca vreo autoritate? Era o discuție de la egal la egal despre cărți și substanța lor literară. Lipsea și tabla, fără de care întâlnirile dedicate matematicii sunt imposibile; formatul era cel al unei discuții libere, iar atmosfera era relaxată și plăcută. Introducerea pe care Paul Cernat a făcut-o cărților mele, detaliată, amplă, bine informată, a ajuns să se constituie într-o pledoarie implicită în favoarea literaturii. Nici o clipă nu a fost vorba de altceva decât despre literatură și despre rostul ei fundamental. Atunci când mi-a venit rândul, am povestit despre faptul că literatura română îmi oferă prilejul (privit de unii drept plagă, atunci când nu costituie un handicap) folosirii unor referințe lăuntrice ale culturii române și că tocmai printre aceste referințe mă simt acasă. Că folosirea unui motto din Mateiu Caragiale pentru un roman nu este în nici un caz întâmplătoare. Am povestit cât de importantă este pentru mine folosirea studiilor de antropologie și etnografie pentru înțelegerea transformărilor prin care a trecut România în ultima jumătate de veac, că am studiat înainte de a scrie despre o temă care implica lumea tradițională românească; am amintit că pentru mine e importantă tradiția literară românească a evului mediu întârziat, dar și tradiția literaturii orale exploatată în studii științifice serioase după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis după lucrările scrise de Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Moses Gaster. Pentru mine, literatura română care ar merita să fie scrisă azi nu ar trebui să fie simpla observație superficială a unei realități senzaționale, fără de trecut, plină de exotism și curiozități, ci exploatarea sistematică a unei tradiții susținute pe umerii unor giganți. Nu cred în literatura menită să descrie doar suprafața. Cred că literatura de ficțiune e o unealtă de cercetare, de înțelegere a lumii, poate singura mai frumoasă decât geometria și singura mai spectaculoasă decât filmul. Cred în magia cuvintelor rare și în forța imaginilor înzestrate cu raritate și oblăduite de har. Cum altfel aș putea să mă gândesc la o imagine precum cea a ciorchinilor de negi, din invocarea clasică a lui Tudor Arghezi? Sau, dacă aleg să imersez în finalul unui roman pe care îl scriu un vers dintr-o parodie a lui George Topârceanu pe seama aceluiași Tudor Arghezi, o fac pentru că vreau să port cu mine tot acel univers de umor românesc care spune despre realitatea aparent exotică un lucru mult mai profund decât posterele turistice. Firește, nu am în vedere un public larg, ci numai pe cei care vor cu adevărat să privească spre rădăcinile realității. Mi s-a părut extraordinar că am putut vorbi la Mogoșoaia despre aceste lucruri. Ocazia interacțiunii cu participanții la acel curs mi s-a părut a fi o experiență de preț. S-a dovedit până la urmă că ceea ce avem cu toții în comun e întrebarea esențială: cum putem povesti lucruri al căror sens este mult mai profund și important decât cel al unor simple experiențe pasagere? Și oare nu de la această întrebare pornește literatura?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu