O rețetă sigură pentru enervări viitoare

Am păstrat acces public la unele dintre folderele mele de fotografii de pe fb. Astfel, conținutul lor e văzut și de oameni cu care nu am stabilită o conexiune, fie ei prieteni adevărați, fie "friends" în accepțiunea conectărilor pe fb, fie oameni care nu mă cunosc, care nu au citit nimic din ceea ce am scris eu, care nu știu ceea ce am lucrat sau lucrez. Curios e că la una dintre postările mele am primit feedback aproape automat din partea unor oameni care nu mi-au mai vorbit niciodată înainte de acest moment. Pasajul care i-a atras și, se pare, i-a deranjat se află în chip de răspuns la un comentariu pe marginea unuia dintre folderele mele cu fotografii. Partea care supără s-ar părea că este următoarea: "patriotismul meu, cel în sens tribal, e la nivel zero. Iau din România doar lucrurile care mi-au plăcut, fără ca asta să însemne altceva decât aderența la anumite valori academice, urmate cu străduință la Universitatea București din 1895 până spre zilele noastre (și nu mai știu cum e azi). Cred în educația publică, cred că accesul la informație academică de calitate trebuie să fie gratis și cred că mulți copii trebuie să aibă șansa de a se manifesta inteligent de la vârste cât mai fragede. Copiii sunt mai inteligenți decât cred unii că sunt: dacă-s de soi bun, aleg ei singuri ce-i de calitate. Cam asta e tot ce-ar fi de spus aici. Cred că singura formă de patriotism realist și lucid e felul nostru de a contribui în lumea în care trăim, de a fi o parte în comunitatea unde trăim și muncim. Mai există și forme de patriotism iluzoriu: încerc să nu ader la acelea."

Așadar: am fost sincer atunci când am scris aceste lucruri. Am ajuns la aceste convingeri după o lungă evoluție, care probabil a durat mai mult de două decenii. Nu mai sunt azi cel care citea toată producția editorială de la Humanitas de prin 1991 sau 1992. Îmi asum o judicioasă distanță critică față de multele exagerări pe care le-am auzit în România în decursul vremii și încerc să nu le perpetuez în scris, în gând, în faptă. Cred că sentimentul pe care l-am descris în pasajul de mai sus e într-o precisă consonanță cu textele incluse în volumul Distanțe, demoni, aventuri, dar și în alte volume ale mele, cel mai apropiat de acest subiect fiind probabil Noaptea când cineva a murit pentru tine. Nu îmi propun să ofensez pe nimeni cu ceea ce scriu și nu am nici un interes de natură politică sau literară să insist asupra acestor nuanțe. Remarc cu surprindere că există oameni care-și imaginează că m-ar putea "disciplina" pe facebook pentru convingerile mele; îi invit spre amuzament deplin să desfacă o nucă de cocos cu mâinile goale. Cred că le-ar fi mult mai ușor decât să obțină roade cu metode puerile, unele dintre ele scrise într-o manieră stilistică suferindă.

Pe de altă parte, îi invit să reflecteze asupra acestui aspect: 3,5 milioane de oameni au ales așa cum am ales eu (adică să nu mai lucreze sau să trăiască în România) și ar putea spune lucruri pe care le scriu și eu. Unele dintre ele sunt evidente. Mai mult de atât: sunt oameni care trăiesc în România și care îmi spun că se regăsesc în unele pasaje ale mele. Nu cred că dau glas unor opinii solitare.

Și chiar de-aș da glas unor opinii atât de particulare încât ele nu s-ar regăsi în viziunea nimănui, cum de ar putea un necunoscut să creadă că m-ar putea chestiona despre ceea ce simt eu față de realitatea românească? Ce eficiență ar avea o asemenea intervenție? Nu ar obține nici măcar suficient material de o ceartă, deoarece nu mi-aș propune să frecventez o asemenea tradiție culturală.

În concluzie, reafirm pasajul de mai sus; nu am greșit cu nimic. Nu față de adevăr. Nu față de intenția de a consemna lucruri evidente, unul dintre ele fiind acela că străvechiul sentiment patriotic de factură tribală s-a diluat, a devenit lipsit de credibilitate și nu ar trebui să fim surprinși când auzim asta. Pe de altă parte, ar fi minunat dacă societatea românească ar deveni un spațiu al libertății individuale, un spațiu al împlinirii personale, un loc în care numărul celor mulțumiți de ceea ce li se oferă e mult mai mare decât cel al criticilor stării de fapt. Vă doresc din toată inima să trăim și să vedem una ca asta, și spun asta nu din patriotism.

Un dialog în Time Out, realizat de Ema Stere

Acest material a fost publicat în revista Time Out, pe 23 noiembrie 2007. Întrebările aparțin Emei Stere. Îl public aici pentru că atinge câteva întrebări care s-au repetat în vara și toamna lui 2012. A fost cumva premonitoriu... :) Între altele, întrebarea pe care o tot aud, în diverse formulări, e cam așa: după ce duci dorul când e vorba de București? Astăzi, după o vară așa de tensionată ca cea din 2012, cred că ar fi păcat dacă tensiunea și îngrijorările ne-ar face să uităm sau să trecem cu vederea experiențele noastre importante.

Ema Stere a preferat următorul titlu pentru acest material:

                                          Visez în româna veche

1. La Gaudeamus lansezi două cărți deodată, un roman și o culegere de articole (foarte simplu spus). Ce sunt, pentru tine, lansarile?

Momentul lansării e probabil cel mai potrivit pentru a aduce în discuție motivația problemei literare, detalii despre ideea cărții, importanța proiectului pentru tine, ca autor. Am lucrat cinci ani la Venea din timpul diez (și nu am putut participa la lansare, pe care Editura Polirom a pregătit-o fără mine, în octombrie 2004). Acum e o toamnă ceva mai fericită pentru astfel de proiecte. La Miruna, volumul care îmi apare la Editura Curte veche, m-am gândit vreme de cincisprezece ani. Mi-am dorit să scriu despre lumea satului tradițional, o lume care acum nu mai este și pe care nu cred că o putem lăsa în uitare fără să pierdem ceva din ceea ce suntem. La lansare voi povesti despre asta, despre cât de importantă e pentru mine stilizarea literară a acestei experiențe personale.

2. "Sunt matematician, înainte de a fi român, sau european, sau american". Te rog să comentezi.

Dacă iei în serios experiența formativă pe care matematica o implică, drumul duce pe un teritoriu unde se poate urmări la sursă ceea ce au gândit Euler, Gauss, Riemann sau Darboux. Nu mi-aș fi imaginat, pe vremea când abia începusem să o studiez, pe la 18 ani, că matematica poate fi chiar atât de fascinantă și că rolul ei formativ e atât de profund. Pentru afirmația aceasta am o circumstanță atenuantă: am avut noroc de profesori extraordinari, atât la București, cât și în State. Faptul că devii matematician nu ține de acea parte a identității noastre cu care venim pe lume, ci e o realitate culturală la care te convertești practicând, și care își imprimă sigiliul asupra subiectelor care te interesează și a felului cum argumentezi.

3. (Știu că ești sătul de întrebările cu limba, dar...) "Nu intenționez să-mi schimb limba literară". După 10 ani de trăit în limba engleză, în ce limbă gândești?

În română, indiscutabil. Și visez în româna veche, cea din Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.

4. Te intereseaza viața curentă americană - politică, chestiuni sociale etc. - comparabil cu interesul tău pentru cea românească?

Categoric da. Mă interesează evoluția politicilor în domeniul sănătății și ce poate face lumea politică pentru a îmbunătăți condițiile din domeniul educației. Mă interesează politica inteligentă care poate duce, între altele, la salvarea mediului planetei sau la explorarea spațiului cosmic. Îmi place când dezbaterile politice din spațiul american iau în serios fiecare dintre aceste teme, alături de subiectele importante de politică externă sau de cele economice. În politica românească, mă dezamăgesc oamenii politici care nu pricep cât de păguboase sunt scandalurile. Oamenii cu adevărat inteligenți evită scandalurile,  pentru a-și atinge scopurile. Dimpotrivă, clasa politică românească pare a avea ca unic scop biruința pitică în câte un scandal de conținut și importanță cel mult personală. Aș vrea să văd reușind în spațiul politic idei, iar nu oameni; programe politice, iar nu partide. Mi-aș dori să apucăm vremurile acelea înseninate când politicienii bucureșteni își vor gândi cu maturitate interesele.

5. "Meseria de cititor redevine splendida". Ce e splendid, in meseria de cititor?

Să descoperi, uneori în mod neașteptat, cărți atât de consistente încât să te facă să uiți de tine atunci când le citești.

6. Recomandă, prin cate o singura fraza (ne-Marqueziana), cele doua carti.

Miruna năzuiește să evoce ultima respirație a lumii tradiționale a satului românesc, o lume care acum nu mai există, dar pe care eu am văzut-o, printr-un noroc extraordinar. Distanțe, demoni, aventuri, care apare la Editura Tritonic, e jurnalul unor experiențe culturale și personale, multe dintre ele familiare celor care aveau în jur de douăzeci de ani în 1989.

7. În "Miruna" esti mai degraba Traian, sau Miruna?

Câte ceva din mine e în amândoi, pentru că atunci când aveam șapte ani credeam în povești.

8. De ce ți-e dor din Romania, cand esti in America? Dar invers?

De multe ori, când sunt la București mi-e dor de stăpânirea de sine și de felul inteligent în care americanii se străduiesc să-și ordoneze viețile în așa fel încât toată lumea să fie împăcată. Ei chiar speră în mod sincer că un astfel de punct de echilibru ar exista. Acest model cultural e greu de copiat, pentru că-și are tradiția în evoluția lumii anglo-saxone, un proces îndelungat, care a durat mai bine de șapte secole. Atunci când sunt în America, îmi lipsește Bucureștiul sâmbăta la prânz, poezia acestui oraș, îmi lipsesc momentele lui (rare!) de grație, ca de pildă finalul unui spectacol de teatru reușit, sau al unui curs reușit, sau al unei întâlniri de cenaclu literar unde a avut loc o discuție inteligentă. Îmi lipsesc momentele de fertilă interacțiune culturală prilejuită de spațiul din jurul Universității, acolo unde am avut norocul să întâlnesc oameni extrem de interesanți. Am fost binecuvântat cu prietenii extraordinare și cu întâlniri pline de substanță în Bucureștiul acesta.

În amintirea singurei mele vizite la Mogoșoaia, la invitația unui program al ICR

Acest text a fost scris în primăvara lui 2009. Perioada la care se referă (octombrie-noiembrie 2008) fusese una în care am scris mult: deopotrivă matematică și literatură. Atunci am primit cu interes invitația dlui Florin Bican. Povestea întreagă e cuprinsă în acest text. Am decis să-l public aici, cu speranța că Institutul Cultural Român va continua programele de sprijin pentru tinerii traducători profesioniști. Ei au făcut mari servicii culturii române și munca lor ajută enorm imaginii pe care societatea românească o are pe plan internațional.


                                        Cu biblioteca, spre Mogoșoaia


    Am ajuns la Mogoșoaia în toamna anului 2008, la invitația dlui Florin Bican, coordonatorul programului Traducători în formare. Mă aflam într-o perioadă intensă, când scriam mult, în București; era toamna perioadei sabatice pe care o aveam din partea universității unde am ales să lucrez, Universitatea Statului California, Fullerton. Pentru unii dintre colegii mei scriitori, ideea că m-am refugiat la București ca să studiez și să îmi elaborez materialele, într-o perioadă când am dispus de ceva timp, a părut surprinzătoare. Tendința generală printre prietenii mei e mai degrabă de a se refugia afară din acest oraș, al cărui ambient e resimțit de unii dintre ei drept o agravare a dificultății de a scrie literatură. Dar pentru mine e altfel, mă pot concentra și pot lucra foarte bine acolo. Sunt obișnuit cu sălile de curs, pentru că din toamna lui 1994 am predat în fiecare an, la început la Universitatea din București, apoi la Universitatea Statului Michigan, acum în California. Experiențele mele de interacțiune în orice mediu care seamănă cu sala de curs sunt probabil mai puțin comune unui scriitor. În mai multe rânduri am fost invitat să fac prezentări de matematică în universități unde nu mai fusesem niciodată; e o practică obișnuită în spațiul universitar. Contextul colocviilor sau al întâlnirilor de seminar, așa cum au devenit ele tradiționale în universitățile nord-americane, implică un tip de discurs aparte, cu un caracter informativ, util și plăcut; în perioada mea din Michigan am avut săptămâni când audiam și cinci astfel de întâlniri, în afara programului meu uzual care îmi fixa până la 12 ore în agenda săptămânală.  La un astfel de seminar științific, de obicei invitatul are la dispoziție o oră pentru a comunica o idee, un rezultat, o sinteză sau un fapt nou descoperit, iar la final răspunde întrebărilor. Acesta e codul comunicării, iar tradiția lui poate fi trasată înapoi în timp spre Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Am ajuns să mă familiarizez cu acest gen de comunicare. Dar la cursul pentru traducători organizat la Mogoșoaia nu domnea același cod. Ceva era esențial diferit prin însăși natura programului: abordarea oficială a unui seminar științific lipsea cu desăvârșire. Nici una dintre autoritățile trecutului nu putea fi citată în chip de solidă întâmpinare, așa cum matematicienii îl citează pe Leonhard Euler; de exemplu, recursul la George Călinescu nu ar fi ajutat la nimic. Nici un fel de retorică locală nu ar fi servit la nimic, pentru că participanții la curs erau, din fericire, imuni la așa ceva. În jurul unei mese potrivită mai degrabă unor întruniri diplomatice, se aflau cam tot atâți participanți cât vin și la un seminar științific nord-american. Coordonatorul cursului, Paul Cernat, nu și-a propus în chip de introducere un discurs care să amintească prin ceva de autoritatea implicită la care coordonatorii unui seminar științific ar putea apela; căci în înfruntarea cu substanța literaturii cine poate invoca vreo autoritate? Era o discuție de la egal la egal despre cărți și substanța lor literară. Lipsea și tabla, fără de care întâlnirile dedicate matematicii sunt imposibile; formatul era cel al unei discuții libere, iar atmosfera era relaxată și plăcută. Introducerea pe care Paul Cernat a făcut-o cărților mele, detaliată, amplă, bine informată, a ajuns să se constituie într-o pledoarie implicită în favoarea literaturii. Nici o clipă nu a fost vorba de altceva decât despre literatură și despre rostul ei fundamental.  Atunci când mi-a venit rândul, am povestit despre faptul că literatura română îmi oferă prilejul (privit de unii drept plagă, atunci când nu costituie un handicap) folosirii unor referințe lăuntrice ale culturii române și că tocmai printre aceste referințe mă simt acasă. Că folosirea unui motto din Mateiu Caragiale pentru un roman nu este în nici un caz întâmplătoare. Am povestit cât de importantă este pentru mine folosirea studiilor de antropologie și etnografie pentru înțelegerea transformărilor prin care a trecut România în ultima jumătate de veac, că am studiat înainte de a scrie despre o temă care implica lumea tradițională românească; am amintit că pentru mine e importantă tradiția literară românească a evului mediu întârziat, dar și tradiția literaturii orale exploatată în studii științifice serioase după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis după lucrările scrise de Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Moses Gaster. Pentru mine, literatura română care ar merita să fie scrisă azi nu ar trebui să fie simpla observație superficială a unei realități senzaționale, fără de trecut, plină de exotism și curiozități, ci exploatarea sistematică a unei tradiții susținute pe umerii unor giganți. Nu cred în literatura menită să descrie doar suprafața. Cred că literatura de ficțiune e o unealtă de cercetare, de înțelegere a lumii, poate singura mai frumoasă decât geometria și singura mai spectaculoasă decât filmul. Cred în magia cuvintelor rare și în forța imaginilor înzestrate cu raritate și oblăduite de har. Cum altfel aș putea să mă gândesc la o imagine precum cea a ciorchinilor de negi, din invocarea clasică a lui Tudor Arghezi? Sau, dacă aleg să imersez în finalul unui roman pe care îl scriu un vers dintr-o parodie a lui George Topârceanu pe seama aceluiași Tudor Arghezi, o fac pentru că vreau să port cu mine tot acel univers de umor românesc care spune despre realitatea aparent exotică un lucru mult mai profund decât posterele turistice. Firește, nu am în vedere un public larg, ci numai pe cei care vor cu adevărat să privească spre rădăcinile realității. Mi s-a părut extraordinar că am putut vorbi la Mogoșoaia despre aceste lucruri. Ocazia interacțiunii cu participanții la acel curs mi s-a părut a fi o experiență de preț. S-a dovedit până la urmă că ceea ce avem cu toții în comun e întrebarea esențială: cum putem povesti lucruri al căror sens este mult mai profund și important decât cel al unor simple experiențe pasagere? Și oare nu de la această întrebare pornește literatura?

Toamna lui 2012

Toamna lui 2012 îmi va prilejui câteva participări la evenimente interesante, unele în domeniul matematicii, altele de natură literară.

Pe 24 august mă voi afla la Fresno, unde am fost invitat să vorbesc în cadrul colocviilor Departamentului de Matematică. Voi prezenta câteva rezultate recente, obținute vara aceasta, cele mai multe dintre ele realizate în colaborare cu Dr. Wladimir G. Boskoff. Mă voi referi și la articolul meu de anul trecut, «Distances generated by Barbilian's metrization procedure by oscillation of sublogarithmic functions», Houston J. Math., Vol. 37, No. 1, 2011, pp. 147-159.

Toamna aceasta predau două cursuri: unul elementar, de calcul diferențial cu mai multe variabile, și unul de geometria diferențiabilă a curbelor și suprafețelor.

În afară de asta, voi lucra cu un grup de patru studenți pasionați și talentați care adâncesc o temă de geometrie diferențiabilă. Nu voi spune despre aceasta aici decât că are o profundă legătură cu volumul al treilea din ampla monografie a lui M. Spivak... Plănuim să prezentăm rezultatele noastre pe 20 octombrie la conferința MAA (Mathematical Association of America) care va avea loc la CSU Long Beach, pe 14 noiembrie în colocviul de la CSU San Bernardino, pe 16 noiembrie la Chapman University, iar pe 11 ianuarie ne vom afla la San Diego, pentru conferința națională de matematică.

Apropo. Citeam deunăzi un fragment din «Jurnalul filozofic» al lui Constantin Noica, un text la care nu am mai avut ocazia să revin de multă vreme, și care merită revizitat pentru cât de mult reflectează asupra ideii Școlii. Acolo se scrie ceea ce bănuim că e o complexă metaforă:  „Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși.“ Curios e că apoi Constantin Noica adaugă în paranteză „(Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.)“ Interesantă reflecție, cu marea diferență că pe atunci nu cred că se trăia la viteza de acum, sau cel puțin bombardamentul cu informație nu începuse încă.

Unul dintre cele mai importante proiecte la care lucrez este Cercul de matematică de la Fullerton. Acest cerc e responsabil pentru problemele rezolvate de elevi din California și confirmate de secțiunea rezolvitorilor din Gazeta matematică. Da, e vorba de Gazeta matematică bucureșteană, cea întemeiată la 1895 și care funcționează excelent și în zilele noastre... Pe toamnă, ne vom întâlni și vom lucra împreună pe 25 august, 8, 22 și 29 septembrie, 6 și 13 octombrie, 3 și 10 noiembrie.

Toamna aceasta va aduce și apariția versiunii franceze a romanului «Venea din timpul diez», la Gingko éditeur, într-o traducere realizată de Dominique Ilea. Și tot în perioada aceasta este pregătită și apariția romanului «Miruna, o poveste», la Twisted Spoon, în versiunea engleză a lui Alistair Ian Blyth.

Mi-a făcut deosebită plăcere să realizez acest dialog cu Mihaela Crăciun și Ovidiu Șimonca pentru TVR Internațional, în toamna lui 2010, când am lansat la târgul de carte Gaudeamus romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine. Înregistrarea acelei emisiuni se află aici:

http://www.tvrplus.ro/editie-articolul-7-29952

Poemul meu favorit

Poemul meu favorit e Glossa lui Mihai Eminescu. Începe așa:
"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

Tare greu de realizat partea asta: să rămâi rece. Sună frumos ca deziderat, să recunoaștem... Dar, dacă ai crescut în cultura română și dacă modelele tale formative au provenit multă vreme dintre Dunăre și mare, tare greu îți va fi să ajungi la seninătatea sugerată de ultimul vers.

De fapt, strofa care m-a liniștit în multe ocazii este aceasta:

"Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece." 

Mecanismul e acesta: se întâmplă câte o absurditate. O văd. Mă atinge. Mă enervez. Apoi îmi amintesc strofa asta. Mi-o recit în minte. De acolo, din vers, izvorăște un nucleu de liniște, nesperat. Ceva de genul: iată, astfel de lucruri se tot întâmplă, de când e lumea, la fel se întâmplă.

Să n-ai nici un răspuns e o pacoste. Să ai ca răspuns un poem e totuși ceva.

 

Scrisoare Deschisă către Dl. Victor Ponta, Prim-Ministru al României

Stimate Domnule Prim-Ministru Victor Ponta,

Am urmărit cu mare atenție felul cum valorile fundamentale ale culturii și educației au fost reflectate în timpul recent încheiatei campanii electorale pentru alegerile locale din România. Am fost plăcut surprins de una dintre intervențiile din timpul campaniei electorale a Partidului Social-Democrat, și anume intervenția dlui Marian Vanghelie, care a subliniat importanța procesului de educație la nivel elementar și a descris eforturile pe care autoritățile locale din Sectorul 5 al Bucureștilor le-au depus pentru a sprijini școlile din sector. Aș fi fericit dacă astfel de resurse s-ar investi în domeniul educației la toate nivelurile. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă componentă a evaluării activității unui partid politic e cea care ține de raportarea acestui partid la provocările administrării sistemului de educație; acest domeniu nu produce (în aparență) profit, dar asigură pe termen lung succesul unei societăți. Între provocările administrării sistemului de educație ar trebui amintite, între altele, asigurarea unei finanțări potrivite sistemului public, asigurarea de oportunități egale elevilor care se formează în acest sistem, reflectarea și integrarea valorilor perene ale culturii și cercetării în procesul de educație la un nivel cât mai potrivit fiecărui stadiu de dezvoltare intelectuală. Dar procesul de educație nu depinde numai de finanțare, ci și de expresia instituțională a unor valori. Oricât de mulți bani ar fi investiți în componenta logistică, investițiile nu ar putea fi materializate în absența unui sistem de valori în care originalitatea și creativitatea să fie recunoscute.

Din nefericire, două dintre nominalizările pentru portofoliul Educației anul acesta au fost contestate tocmai din acest motiv: au existat probleme serioase în felul cum au fost receptate în spațiul public contribuțiile personale ale dnei Carmen Dumitrescu și ale dlui Iosif Mang. Obiecțiile ridicate de societatea civilă mi s-au părut întemeiate. Mi s-a părut că Partidul Social-Democrat a fost surprins de cerințele prezentate de importantul portofoliu al Educației. Am fost surprins să remarc ezitările cu care aceste propuneri au fost pregătite de conducerea PSD. Mi s-a părut foarte important ca Partidul Social-Democrat să pregătească specialiști cu dosare academice solide pentru viitoarele administrări ale portofoliului Educației, un domeniu unde contribuțiile individuale în plan academic, cultural sau artistic pot fi evaluate cu fidelitate azi de către o amplă audiență cu acces la informație, fără a fi nevoie de comisii sau consilii care să intermedieze deciziile. Aceste evaluări pot avea un impact politic major asupra acțiunilor unui partid și pot avea un impact internațional semnificativ atât asupra unei guvernări, dar și asupra României, în general.

După cum sigur vă amintiți, eșecul guvernării Convenției Democrate, care a câștigat alegerile din 1996, s-a datorat în mare parte faptului că acea guvernare nu a avut specialiștii pe care a afirmat inițial că îi are. A fost o evaluare incorectă care a costat scump Convenția Democrată. Costurile cele mai mari, însă, au fost pentru România, care a resimțit profund acel eșec.

Vă rog, așadar, stimate domnule prim-ministru, să considerați o abordare diferită a viziunii pe care Partidul Social-Democrat o are asupra valorilor culturii, educației și cercetării. Ați putea ajuta mult societatea românească dacă opțiunile dumneavoastră politice ar reflecta expresia mai accentuată a respectării valorilor culturii. Ați putea oferi spațiului public românesc un sprijin major tocmai prin asta, pentru că valorile culturii au fost supuse în ultimele două decenii unor presiuni crescânde. E adevărat că în politică se joacă dur. E adevărat că loviturile care se dau în spațiul politic românesc sunt de o intensitate care depășește acțiunile cu care alte spații politice ar fi obișnuite. Dar mi s-ar părea profund dăunător pe termen lung pentru societatea românească dacă aceste lovituri politice ar eroda receptarea valorilor academice de către cei tineri. Mi se pare extrem de important ce gândesc cei care azi au șaisprezece sau șaptesprezece ani, chiar dacă ei nu reprezintă încă o parte a electoratului care se va exprima la toamnă în alegerile parlamentare, Acești oameni tineri pot fi influențați și formați pe termen lung de ceea ce se întâmplă în societatea românească, în spațiul public, azi. Mai mult încă, cred că bătălia pentru aceste valori e mai importantă decât bătălia politică. Un program academic solid într-o universitate, sprijinit pe cursuri solide și de actualitate, e cel mai important lucru pe care o societate îl are, alături de calitatea sistemului său de ocrotire medicală. Între valorile fundamentale ale culturii și educației, una dintre cele mai importante este capacitatea ființei umane de a creea lucrări originale, care să fie recunoscute într-un cadru instituțional adecvat, și care devine reprezentativ pentru cultura respectivă. Iar cultura română este cadrul în care Gheorghe Țițeica a inventat geometria diferențială afină, Dan Barbilian distanțele definite prin oscilație logaritmică, Victor Babeș a făcut importante descoperiri în domeniul imunologiei, iar Tristan Tzara a produs primii pași ai unei adevărate revoluții în viziunea literară a epocii sale; toate aceste contribuții culturale s-au extins și au fost recunoscute mai târziu într-un context internațional. Originalitatea și creativitatea sunt valori importante ale culturii române. Pentru mulți dintre noi, originalitatea și creativitatea sunt, de fapt, cele mai importante valori.

Cu speranța că aceste valori își vor găsi expresia potrivită în contextul politic actual și, în particular, între opțiunile și acțiunile dumneavoastră, vă rog să primiți, stimate domnule Prim-Ministru, expresia cordialei mele considerații,

Bogdan Suceavă
1 iulie 2012

Speranța lucidă a Bucureștilor

Acest text a apărut în Observator cultural pe 24 mai 2012.


Probabil că l-am văzut prima oară pe Nicușor Dan la finala Olimpiadei de matematică din primăvara anului 1986, de la Arad; pe atunci el reprezenta județul Brașov, iar eu Dîmbovița. În august 1988, la Concursul anual al rezolvitorilor Gazetei matematice, care a avut loc la Cîmpulung Muscel, s-a întîmplat să fim repartizați în aceeași cameră a internatului Liceului Pedagogic. După 1980, Societatea de Științe Matematice reînfiripase tradiția de la începutul secolului trecut de a organiza o școală de vară pentru liceeni, dublată de un concurs matematic asemănător Olimpiadelor școlare, dar care se sprijinea pe o tradiție mult mai veche. Acesta a fost contextul în care i-am cunoscut pe mulți dintre matematicienii din generația mea.  

Nicușor Dan venea atunci după cea de-a doua lui victorie la Olimpiada Internațională de Matematică, care fusese organizată la Melbourne, în Australia. Am avut ocazia să cunosc în decursul anilor mai mulți foști participanți la Olimpiadele Internaționale, și nu doar dintre cei care au reprezentat România. Nicușor Dan nu e doar un simplu cîștigător al acestor importante competiții internaționale: el a cîștigat de două ori cu scor perfect, ceea ce e rar și remarcabil. Încă de pe atunci, prezența lui era dublată de un inevitabil respect profesional, care între matematicieni, cel puțin în generația noastră, se înțelegea și la 18 ani. Puteam deveni prieteni, dar respectul pentru o impresionantă performanță avea să rămînă.

Începînd cu septembrie 1989, am fost repartizați în aceeași serie la Facultatea de Matematică și am urmat, între altele, același curs de analiză matematică al profesorului Solomon Marcus. În cei trei ani pe care i-a urmat la Facultatea de Matematică a Universității bucureștene, înainte să plece să studieze la Paris, Nicușor Dan a făcut parte din singura noastră grupă de informatică; celelalte două grupe din serie erau specializate în matematici pure. E adevărat că la grupa de informatică notele de la admitere triaseră studenții și exista un înalt nivel de motivație, profesionalism și inteligență. Pentru doi ani, au fost lungi perioade cînd ne-am întâlnit și am stat de vorbă zi de zi, pînă în mai 1991.

Nu-mi propun aici o intervenție de natură memorialistică și, în contextul actual, o asemenea contribuție ar conta prea puțin. Am dorit să descriu întîi contextul: l-am cunoscut foarte bine pe Nicușor Dan în perioada studenției noastre. Am stat de vorbă foarte mult, atît înainte de decembrie 1989, cît și în zilele imediat următoare schimbărilor politice de atunci. În tot acel context politic tulbure, pe care eu l-am trăit cu toată intensitatea, care pentru mine a reprezentat o schimbare profundă, un moment care a redefinit toate valorile lumii noastre, nu a existat nici un moment în care Nicușor Dan să-și fi pierdut luciditatea sau calmul, într-o vreme în care mi se părea că noi, toți ceilalți, mult prea lesne ni le pierdeam. Nu a fost niciodată înclinat spre exagerări, nici spre atitudini extreme, nici măcar la vîrsta de 20 de ani, cînd a exagera e cel mai ușor lucru. Eu, cel puțin, exageram în fiecare zi, și la fel proceda majoritatea dominantă a colegilor mei: în fond, era perioada Revoluției. Sînt convins că nu se va afla nici un membru al comunității matematice care să aibă ceva de rău de spus despre Nicușor Dan: nu și-a făcut dușmani, nici măcar atunci cînd a avut dezacorduri. Va traversa și această campanie electorală fără să-și genereze dușmani: are multe de spus, dar are argumente atît de coerente încît a te supăra pe cel care le expune ar însemna să te cerți cu logica.

Intrarea lui Nicușor Dan în prim-planul politicii românești e făcută cu aceeași simplitate, dublată de eleganță, cu care și-a făcut sim­țită prezența peste tot în spațiul matematicii, fie că a fost vorba de cursurile de vară ale Societății de Științe Matematice, fie de participarea la cursurile sau seminarele din Facultatea de Matematică. 

Deși era mult mai bun decît participații la Concursul Gazetei de altădată sau decît colegii lui de serie, nu-mi amintesc nici cea mai mică nuanță de aroganță sau de nepotrivit orgoliu față de nimeni: dacă ar fi făcut-o, nu i-aș fi iertat-o nicicînd. Dar nu avea cum: acea bună măsură a percepțiilor lui se transferă integral și în relațiile interumane. Dacă va fi ales vreodată în vreo importantă funcție publică, nu va ofensa niciodată pe nimeni, nu va lăsa nici o întrebare fără răspuns, nu va transmite nimănui sentimentul că vreo opinie a fost neglijată sau marginalizată. 

E posibil ca interesul lui pentru istoria Bucureștilor să se fi deșteptat în aceeași perioadă ca și al meu; cînd eram student în anul al II-lea, am început să citesc sistematic diverse istorii ale Bucureștilor, de la Podul Mogoșoaei a lui Gh. Crutzescu pînă la paginile de cronicar ale lui C. Bacalbașa. Am discutat enorm despre asta în cercul meu de colegi și prieteni. E posibil ca pe toți să ne fi preocupat în egală măsură soarta Bucureștilor. Atît noi, cît și grupa de informatică, am dat examenul de analiză matematică cu profesorul Solomon Marcus pe 13 iunie 1990, în timp ce în jurul nostru se făcea simțit fluxul distrugerii și al conflictului. E imposibil să treci prin astfel de experiențe și să nu te gîndești cu toată maturitatea ce s-ar putea face pentru ca societatea în care trăiești să se închege altfel. E imposibil să nu privești în jur și parfumul discret al Bucureștilor să nu te cheme. Chiar dacă meseria ta îți solicită energia și imaginația pe teritorii abstracte, e imposibil să fii indiferent.

Între matematicienii pe care i-am cunoscut, Nicușor Dan face o figură aparte: e printre puținii care au un autentic spirit practic, întîlnit mai degrabă la cei care studiază matematicile aplicate, care pot fi la fel de îndemînateci ca și cei mai buni ingineri. Unii dintre acești specialiști devin experți în finanțe și fac bani buni pe Wall Street, chiar și în vremuri de criză. 

Nicușor Dan a ales să trăiască în București și să răspundă unei provocări intelectuale mult mai dificile decît problemele de matematică cele mai grele, cu care era familiarizat: analizează soluții pentru binele public al unui oraș care are enorme probleme. Spiritul lui practic îl face eficient în orice dezbatere pe argumente despre realitatea curentă a Capitalei; e posesorul unei inteligențe bine antrenate în cele mai dificile probe ale matematicilor, e capabil să discute realist soluții concrete și să cerceteze o întrebare dificilă pînă ce-i găsește dezlegarea. Își poate aminti cu o exactitate fenomenală detalii importante pentru clarificarea unei idei; nu cred să-l fi văzut greșind vreo referință, deși l-am auzit de multe ori făcînd trimiteri precise la o informație situată într-un ansamblu de concepte de dimensiuni ample. Referințele lui la legislația curentă, dacă va folosi vreuna, vor fi exacte. Nu poate fi mințit, nici tras pe sfoară. Nu poate greși atunci cînd are de analizat un text bazat pe o structură logică, indiferent cît de complicat ar fi; de aceea e posibil să înțeleagă la fel de bine ca și juriștii textele de lege. Dacă tace și-și așteaptă rîndul într-o conversație (alt lucru neobișnuit azi), înseamnă că, probabil, calculează și răspunsul va veni în cîteva clipe. 

Nu mi-l imaginez capabil de vreun compromis moral, deși a trăit atîta amar de vreme în București. De fapt, cred că s-a decis să intre în spațiul public dintr-o pură reacție morală la o problemă intelectuală extrem de dificilă, și anume cum să poată fi transformat orașul București într-un spațiu decent, accesibil, utilizabil, plăcut. Poate negocia și poate transforma conflicte greu de soluționat în domenii unde să existe un punct de echilibru, și poate face asta fără ca vreo clipă să abdice de la principii. Nu poate fi corupt; dacă cineva ar încerca, și-ar pierde vremea. Nu va încerca niciodată să facă aranjamente în folos propriu în spatele culiselor. Poate fi discret și delicat acolo unde situația o cere, dar va asigura transparență acolo unde administrația publică exact de asta are nevoie. Pare incredibil că se pot spune aceste lucruri despre cineva, și adevărul e că nu cunosc nici o altă persoană despre care le-aș putea afirma.

Speranța mea e ca aceia care vor vota pe 10 iunie în București să vadă în candidatura lui Nicușor Dan exact ceea ce este: o apariție rară, profund diferită de celelalte candidaturi, extrem de utilă societății românești de azi.

Articole despre rolul matematicii azi...

Comparativ cu alte teme pe care le-am propus presei culturale din România, am scris puțin despre matematică. Poate am simțit pentru o vreme că am nevoie de mai multă experiență, nu atât în ceea ce privește conținutul matematic, ci mai degrabă în ceea ce privește abilitatea de a explica natura acestui conținut, fără a exagera și a deveni excesiv de tehnic. Firește că se poate, dar asta vine numai o dată cu experiența. Acest articol din Timpul, numărul din ianuarie 2012, preluat de LiterNet, e primul din această serie. Lucrez pe baza unui plan, și vor mai fi articole de acest fel:
http://atelier.liternet.ro/articol/11697/Bogdan-Suceava/O-provocare-pentru-vremurile-noastre-predarea-geometriei.html

Mulțumesc revistei Timpul și Fundației Culturale Timpul pentru interesul lor față de acest proiect. Mulțumesc lui Răzvan Penescu pentru preluarea materialelor.

Cred că cel mai bine am surprins atitudinea față de matematică în Noaptea când cineva a murit pentru tine. Mi-a fost atât de dificil să scriu acel roman încât pur și simplu în decursul anului 2011 nu am mai putut scrie nimic. Să reparăm, așadar. Să ducem munca până la capăt.

Privite de departe, străzile din București

Cred că în vremurile noastre nu se poate face politică în mod eficient dacă refuzi dialogul, dacă joci pe contre, dacă fiecare prezență publică e doar o frondă, în timp ce în spatele dansului retoric se desfășoară un amplu evantai de interese private. Cred că a face politică în mod eficient înseamnă a servi întâi de toate comunitatea, spațiul public căruia aparții. Nu, ceea ce spun aici nu sunt vorbe goale. Judec oamenii politici de pretutindeni după aceleași criterii pe care le folosesc pentru mine (deși eu nu sunt politician): e munca mea utilă comunității unde locuiesc? Asta e o întrebare fundamentală. (La 20 de ani nu știam lucrurile acestea, credeam că sunt niște abstracțiuni. Dar nu, nu sunt.) Cred în educația publică, în nevoia școlilor de a servi societatea. Cred în sistemul public de sănătate și în rolul comunităților locale de a susține în cel mai activ mod posibil acest sistem. Cred că rolul politicienilor e acela de a menține aceste mașinării esențiale în stare de funcționare și, atunci când nu mai pot face asta, mă gândesc că nu e o tragedie dacă ei se dau la o parte pentru a lăsa locul altora mai pricepuți. Cea mai mare greșeală pe care un politician ar putea-o face azi ar fi să nu discute despre sistemul de educație sau despre sistemul de sănătate, despre cum anume mecanismele economice ar trebui să lucreze pentru a menține în condiții optime de calitate acești vectori fundamentali ai societății. Nu e o rușine să te dai deoparte atunci când nu poți, dar poate fi o tragedie să te încăpățânezi în eroare. Sau nu descoperim nici o lecție în istorie, în cea îndepărtată ori în cea recentă?

Mai multe feluri de a privi sfera

Fragment din Capitolul 2 din mai amplul eseu intitulat Despre sfere. Acest fragment a apărut întâi pe blogul lui Ovidiu Pecican: http://ovidiupecican.wordpress.com/tag/paris/

Putem spune cu certitudine că universul este peste tot centru,  

sau că centrul universului este peste tot şi circumferinţa nicăieri.[1]

J. L. Borges,  La Esfera de Pascal

În toamna lui 1896, când Gheorghe Ţiţeica avea doar 23 de ani, a ajuns la Paris cu o bursă românească de merit, iar întâlnirea lui cu Gaston Darboux trebuie să fi fost acel eveniment unic care poate schimba o viaţă. Programul de doctorat al lui Ţiţeica avea să dureze trei ani şi să se  desfăşoare sub îndrumarea lui Darboux, ale cărui lucrări la ora aceea se bucurau deja de recunoaştere internaţională. Gaston Darboux a fost geometru, a îndeplinit între altele şi funcţia de decan al Facultăţii de Ştiinţe şi, între multe alte contribuţii, a scris o lucrare în patru volume intitulată Théorie générale des surfaces, al cărei ultim volum abia venise de la tipar în toamna când Ţiţeica a ajuns la Paris. Pentru multă vreme, tratatul lui Darboux a fost una dintre referinţele principale în domeniul geometriei. Pentru tânărul student român trebuie că a fost o descoperire de graţie. Îi era foarte clar că se află în centrul universitar al lumii, în laboratorul în care se nasc ideile.

Din perioada aceea circulă despre Darboux mai multe istorii. Se spune că [2] topologul danez Poul Heegaard (1871-1948) a venit în vizită la Paris, după ce a absolvit facultatea la Universitatea din Copenhaga în 1893, înarmat cu o scrisoare de prezentare către Darboux. Heegaard a aşteptat în anticameră vreme de patruzeci şi cinci de minute, după care secretara i-a comunicat că domnul profesor Darboux a mototolit scrisoarea de recomandare şi a aruncat-o direct în coşul de gunoi.  Astfel, aşteptarea nu mai avea sens: oaspetele danez a plecat fără a schimba nici un cuvânt cu Darboux. Heegaard a avut parte de o primire mult mai binevoitoare din partea lui Felix Klein în Germania, iar peste câţiva ani avea să confirme, producând rezultate de interes în topologie.

Simplul fapt de a fi fost acceptat şi confirmat în cercul studenţilor lui Darboux era o performanţă în sine. Teza lui Ţiţeica nu a fost decât un prim pas într-o carieră de maximă creativitate în cercetare. Nu cred că ar fi o afirmaţie hazardată dacă aş spune că Ţiţeica a fost primul cercetător autentic produs de Şcoala de la Bucureşti.

Cel mai remarcabil lucru care se poate spune despre el e că a fost un matematician care a rămas activ toată viaţa în domeniul său de cercetare. Ar merita povestit aici felul în care a apărut acel domeniu al geometriei numit geometrie diferenţială afină. Descoperirea a avut loc la Bucureşti, în primăvara care a precedat răscoalele din 1907. După ce a devenit profesor plin la Universitate, în 1903, Gheorghe Ţiţeica a avut o perioadă de cercetare extrem de fertilă, care a durat mai bine de o decadă. A publicat o serie de articole importante între 1906 şi 1916 în cele mai prestigioase reviste ştiinţifice ale vremii, aşa cum erau  Comptes Rendues şi Rendiconti. Ţiţeica avea 33 de ani atunci când prima lui lucrare despre legătura dintre curbură şi transformările liniare i-a apărut la Paris. 

Dacă despre prestigiul unei reviste aşa cum este Comptes Rendues, a Academiei de Ştiinţe din Paris, nu e nevoie să insistăm prea mult, ar trebui spus că Rendiconti del Circolo Matematica di Palermo fusese fondat în 1884 de matematicianul Giovanni Guccia (1855-1914), fiul unei importante familii foarte bogate siciliene, înrudită cu nobilimea din sudul Italiei. Giovanni Guccia şi-a susţinut doctoratul sub conducerea lui Luigi Cremona (1830-1903) la Roma, şi şi-ar fi dorit să introducă Palermo în circuitul academic mondial. În acest sens, a dotat Cercul Matematic cu un loc de întâlnire, cu o bibliotecă şi i-a pus la dispoziţie finanţarea necesară. Aceste intenţii au atras colaborări valoroase şi lucrări de crucială importanţă pentru matematica de la finele secolului XIX şi începutul veacului următor au apărut în Rendiconti. Între altele, Complément à l‘analysis situs, publicat acolo de Poincaré în 1899, sau ultima lucrare a lui Poincaré apărută în 1912 tot în Rendiconti, intitulată simplu Sur un théorème de géométrie, un studiu care a dat naştere unor cercetări cu consecinţe importante până în vremurile noastre [3].

Ţiţeica şi-a început discuţia lui despre aşa-numitul invariant afin (pe care îl vom descrie aici), subliniind că e interesat de acele suprafeţe a căror curbură într-un punct P e proporţională celei de-a patru puteri a distanţei de la originea axelor de coordonate la planul tangent dus la suprafaţă în P, distanţă notată cu d. El a numit suprafeţe de clasă S toate acele suprafeţe care satisfac această proprietate, mai precis egalitatea K = o constantă x d⁴.

Şi acum surpriza. Ţiţeica studia efectul pe care îl au transformările liniare asupra spaţiului cu trei dimensiuni. În calcule, el urmărea ce se întâmplă cu formula suprafeţei, atunci când vectorul de poziţie al unui punct care se plimbă pe suprafaţă este înmulţit cu o matrice pătratică de dimensiune trei pe trei. Rezultatul pe care Ţiţeica în comunica în 1907 Academiei din Paris era următorul: Dacă o transformare liniară care păstrează fix atât punctul O, precum şi infinitul, este aplicată ecuaţiei unei suprafeţe de tip S, atunci se obţine tot o suprafaţă de tip S, având centrul tot în O.

Intuiţia lui Ţiţeica a fost extraordinară. Câte tatonări să fi făcut oare până a ajuns la studiul proporţionalităţii dintre curbura gaussiană şi distanţa d? Lucrarea lui din 1907 se încheie cu rezultatul principal: O transformare liniară care nu schimbă nici planul de la infinit, nici originea, lasă neschimbat raportul dintre curbura Gaussiană a suprafeţei şi d⁴.

Importanţa acestui rezultat este următoarea: există o legătură profundă între curbura gaussiană şi unele categorii de deformări ale suprafeţelor, mai precis cele descrise de transformări liniare, de cele care se pot reprezenta prin matrice. 

Atunci când a studiat aceste lucruri, Ţiţeica ştia că urmează una dintre direcţiile de cercetare enunţate de Felix Klein, în 1872, în aşa-numitul Program de la Erlangen. Klein enunţase o problemă foarte generală: să se studieze cum anume transformările spaţiului, aşa cum sunt cele reprezentare de matricele pătratice trei pe trei, influenţează geometria, figurile şi ce anume cantităţi rămân neschimbate atunci când aplicăm aceste transformări. Chiar aşa, ce legătură ne-am fi aşteptat să fie între curbură şi deformările exprimate prin matrice pătratice? La prima vedere, n-ar trebui să aibă una de-a face cu celelalte. Dar iată că există o punte de legătură, care nu e deloc evidentă.

---

[1] În original: Podemos afirmar con certidumbre que el universo es todo centro, o que el centro del universo está en todas partes y la circunferencia en ninguna. [2] Episodul e povestit de George Szpiro.
[3] Celebra conjectură a lui Poincaré a fost demonstrată de Grigori Iakovlevici Perelman într-o lucrare făcută publică în noiembrie 2002.

Câteva proiecte pentru anul 2012...

Primăvara aceasta voi preda două cursuri, fiecare pentru câte o grupă de studenți. Primul dintre ele e un curs de calcul diferențial cu mai multe variabile (dintre cursurile elementare, acesta e cursul meu favorit), iar celălalt este un curs de Fundamentele geometriei, unde voi folosi pentru prima oară a doua ediție a manualului cu același titlu scris de Gerard Venema.

În zilele de 14, 15, 16 și 17 ianuarie voi participa la cea de-a nouăsprezecea conferință de analiză geometrică, organizată în onoarea lucrărilor lui Peter Li la Universitatea Californiei din Irvine.

Pe 18 ianuarie voi vorbi în cadrul conferințelor organizate de Mathematics Diagnostic Testing Project. Participanții sunt profesori de liceu din California și pregătesc pentru ei o suită de probleme frumoase de olimpiade, ceva ce le-ar putea fi util în atragerea elevilor către matematică.

Pe 19 ianuarie voi prezenta în cadrul Seminarului de Geometrie de la Cal State Fullerton una dintre temele mele favorite: teoreme de geometrie riemanniană care stabilesc legătura dintre topologie și curbură. Am avut norocul de a lucra în ultimul an cu patru studenți foarte buni, care pot beneficia de pe urma acestui subiect.

Pe 21 ianuarie se reia Cercul de Matematică de la Fullerton. E una dintre construcțiile cu care mă mândresc cel mai mult: seamănă foarte mult cu cercurile de matematică oferite la Universitatea București în perioada când am ajuns în București, în toamnele anilor 1986, 1987, dar structura prezentărilor seamănă mai mult cu ceea ce se întâmpla la Taberele Gazetei Matematice în aceeași perioadă. Aceste prezentări sunt gândite pentru elevi din clasele a VII-a până într-a X-a. Ne vom întâlni de patru ori primăvara aceasta, celelalte date fiind 11 februarie, 25 februarie și 10 martie.

Pe 8 februarie mă voi afla la Cal State Dominguez Hills, ca invitat al seriei lor de colocvii. Voi vorbi despre analiza axiomatică a procedurii de metrizare a lui Barbilian și câteva probleme înrudite.

Pe 1 martie mă voi afla la Chicago, pentru conferința AWP. Mă voi afla alături de Alta Ifland, Domnica Rădulescu, Miroslav Penkov și Josip Novakovich în cadrul unui panel cu tema Postcommunist Literature and Exile.

E foarte posibil ca pe 22 martie să mă aflu în New York pentru lansarea extraordinarei antologii editate de Norman Manea și Sanda Cordoș în cadrul programului editorial al Trinity University Press, Romanian Writers on Writing, în cadrul unui eveniment organizat de Institutul Cultural Român din New York.

Pe 14 aprilie, conferința Mathematical Association of America, secțiunea California de Sud și Nevada, se întâlnește în campusul nostru, la Cal State Fullerton. E posibil ca mai multe proiecte realizate de studenții cu care lucrez să fie prezentate în cadrul acestei conferințe. Măsor succesul muncii mele prin ceea ce realizează studenții mei.

Pe 23 aprilie, voi prezenta în cadrul serilor de proză de la John Fowles Center for Creative Writing.

Atât deocamdată... Am agenda stabilită și pentru unele evenimente din toamna anului 2012, dar însemnarea de aici ar deveni indecent de lungă. Nu spun decât că abia aștept să predau din nou cursul de geometrie diferențială în toamna lui 2012, pentru că aș dori să încerc un manual nou, unul care mi se pare mai bine scris decât cel (excelent dealtfel) al lui A. Pressley.

O mărturie despre un moment de grație (sau povestea lui Meusnier)

Unul dintre cele mai interesante momente din istoria matematicii e datorat lui Jean-Baptiste-Marie Charles Meusnier de la Place (1754-1793), un personaj cu un destin neobișnuit pentru un matematician. Nimic nu l-ar fi recomandat pentru cercetarea matematică: nu a mers niciodată la școală. Tot ce știa, a învățat acasă, de la tatăl său. Pe vremea dinastiei Bourbon, singura instituție unde se putea studia ingineria în Franța era École Royale du Génie Militaire, de la Mézières. În perioada 1771-1773, pentru a se pregăti pentru această școală, Meusnier a luat lecții particulare la Paris. Momentul apariției la Mézières, când avea 21 de ani, a fost consemnat de viitorul lui profesor, Gaspar Monge (1746-1818), care avea să scrie în 1811 astfel: În ziua sosirii sale [...] a venit să mă vadă către seară și și-a exprimat dorința să-i propun o problemă care să mă facă să apreciez cât știa și să-i pot judeca aptitudinile. Ca să-l mulțumesc, i-am vorbit despre teoria lui Euler despre raza de curbură minimă și cea maximă pentru suprafețele curbe. I-am descris concluziile principale și i-am propus să încerce să le demonstreze. În dimineața următoare, în camerele comune, el mi-a dat o pagină conținând demonstrațiile, dar, ceea ce era încă și mai remarcabil, argumentele pe care le-a folosit erau mai directe decât cele ale lui Euler, iar drumul pe care l-a urmat, mai natural. Eleganța soluțiilor lui și scurtul timp de care a avut nevoie ca să le obțină mi-a dat o idee despre perspicacitatea lui și despre simțul extraordinar asupra naturii lucrurilor care l-au ajutat în studiile pe care le-a făcut mai târziu. I-am arătat volumul Academiei din Berlin care conținea memoriul lui Euler despre suprafețe. Și-a dat seama repede că mijloacele pe care le-a întrebuințat el erau mai directe decât cele ale modelului său; uneltele sale aveau să fie încă și mai fructuoase, pentru că a ajuns la rezultate pe care Euler nu le-a obținut.

Nu-i așa că e o poveste extraordinară?

Oricât de paradoxal ar suna acest lucru, opera matematică a lui Meusnier consistă într-o singură lucrare, un memoriu prezentat în fața Academiei de Științe din Paris în 1776 și publicat nouă ani mai târziu. Această lucrare e singura contribuție originală în geometria diferențală în lungul interval dintre lucrările lui Euler și cele ale lui Gauss, adică între 1763 și 1815. Meusnier este cel care a introdus așa numita formă a doua fundamentală. Cu ajutorul ei, Meusnier a obținut formule explicite pentru razele de curbură, și aceste formule aveau să joace un rol esențial în studiul teoriei membranelor supuse unei vibrații. Teorema care azi poartă numele lui Meusnier ne spune că toate curbele care trec printr-un punct dat de pe o suprafață și care au aceeași tangentă în acel punct, trebuie să aibă aceeași curbură normală. Mai mult încă, în același studiu, Meusnier a descoperit că elicoidul este o suprafață minimală. Euler descoperise în 1744 că și catenoidul satisface proprietatea de minimalitate.

Pe baza acelui memoriu, Meusnier a fost primit ca și membru corespondent în Academie. Truesdell, biograful lui Meusnier, se întreabă: Ne putem noi oare imagina azi un om ales în Academia Națională numai pe baza unei singure lucrari nepublicate, și aceasta într-un domeniu ‚‚ezoteric“ tratat numai o singură dată în literatură? Ne putem noi oare imagina acest om finanțat la nivel profesional?
(N-ar fi rău deloc, am putea gândi unii dintre noi...)

Într-adevăr, pe vremea aceea Academia le oferea membrilor ei salarii, fără nici un fel de obligații didactice. Îndatoririle lor țineau mai degrabă de ceea ce astăzi fac referenții. Meusiner avea să devină membru plin al academiei la 29 de ani, și nu avea să mai scrie nimic în domeniul care l-a consacrat. În schimb, avea să facă o carieră spectaculoasă în armata lui Napoleon, unde în 1792 avea să devină mareșal. Câteva luni mai târziu a fost rănit la Kassel, în timpul asediului de la Mainz. După o agonie de șapte zile, a murit, și a avut parte de o înmormântare de erou la Paris. Astăzi, e amintit în fiecare curs de geometrie diferențială, atunci când se studiază curbura curbelor care stau pe suprafețe oarecare.

Voi spune povestea aceasta la curs la toamnă, probabil prin octombrie, când voi prezenta la curs teorema lui Meusnier.

A nu se începe nimic marțea (ghid românesc de supraviețuire)

Am auzit de multe ori, în urmă cu niște ani, că n-ar fi bine să pornești la drum marțea. Se mai spunea că n-ar fi bine să pui piatră de temelie marțea, sau că anumite lucrări în gospodărie n-ar trebui începute marțea. Acum mai bine de un deceniu, când am studiat diverse eresuri în varii surse literare, am colecționat o listă întreagă de astfel de superstiții de care chiar am făcut uz în Miruna, o poveste. E o întrebare firească, așadar, să vedem de unde provin unele dintre superstițiile păstrate de societatea tradițională românească.

După cum se știe, hanul Boris s-a convertit la creștinism în anul 865, prin intermedierea Imperiului Roman de Răsărit. Boris a adoptat numele de botez Mihai și a devenit finul împăratului bizantin Mihai al III-lea. În august 866, Boris a trimis trei emisari la Roma (ni s-au păstrat numele lor: Petăr, Ivan și Martin) cu o listă de 106 întrebări pentru Papă. Erau întrebări despre natura credinței creștine, chestiuni de doctrină, dar totodată și de administrație. Nu s-au păstrat întrebările, dar avem răspunsurile Papei Nicolae.

Articolul 34 (căci răspunsul Papei a venit indexat, cu articole, în chip de numere de ordine) spune astfel: "Ne întrebi dacă ar trebui numaidecât pornit la război atunci când se primește o veste, sau dacă e un anumit interval de timp pe care-ar trebui să-l respecți înainte de a porni la război. La aceasta noi răspundem: nu e nici un interval de timp pe care ar trebui să-l respecți în ceea ce privește începutul și sfârșitul unor înfăptuiri, cu excepția mai sus menționatelor zile de sărbătoare care sunt sfinte tuturor creștinilor, cu excepția cazurilor când este o urgență." Și articolul 35 tot cu asta se ocupă, despre cum ar trebui începute lucrurile. Iar Papa răspunde că nu așa ar trebui gândit, ci că se discută pe baza calendarului creștin. Și că totul ar trebui făcut în numele Domnului, cu slujbă (și include o scurtă descriere). E evident dialogul dintre două moduri de gândire profund diferite, acel moment când o viziune culturală se confruntă cu alta.

E posibil ca istoria evitării începuturilor în ziua de marți să aibă o lungă istorie în Balcani, și aceasta să meargă până înainte de anul 865.

Sursa citării de mai sus: "Monumenta Bulgarica", o antologie bilingvă de texte bulgare din secolul IX până în secolul XIX, editată de Thomas Butler, Michigan Slavic Publications, University of Michigan, 2004 (prima ediție a fost în 1996). Citatul preluat mai sus e de la pagina 59. Transpunerea în română îmi aparține (și, atenție, pogoară online într-o joi).

De fapt, sunt optimist (discutăm despre viitorul apropiat)

Ce sens are un blog în limba română? Ar trebui să spun asta de la bun început: am încredere în spațiul cultural de expresie română. E adevărat că mi-am exprimat în câteva rânduri reținerea față de unele stări de lucruri din societatea românească sau din ceea ce ar putea fi descrisă drept diaspora românească de azi. Mi-am exprimat rezervele față de acțiunile unor politiceni pe care i-am considerat, în sensul strict al cuvântului, neinteligenți. E adevărat: am spus-o. Dar asta nu înseamnă că nu am încredere că, pe termen lung, lucrurile se îndreaptă spre un punct de echilibru care va permite informației culturale să călătorească și să fie receptată. Sunt optimist: universitățile românești vor găsi formule de adaptare instituțională care vor permite dezvoltarea proiectelor de calitate. Sunt optimist: literatura scrisă în limba română are potențialul de a mai produce lucrări de excelentă calitate. Am dat doar aceste două exemple, dar un amplu context de similare împliniri ar putea fi descris. Simt că pentru ca aceste lucruri să fie posibile, societatea își va crea un cadru care va facilita construcția. Cu toate dificultățile economice de acum, am încredere că acest lucru se va întâmpla. Pe lângă acestea, există de acum un număr uriaș de vorbitori de limbă română care locuiesc în diverse locuri pe glob. E excelent că ei au călătorit și că expun informația culturală de circulație mai restrânsă unei interacțiuni mai ample. Atunci când această furtună economică va trece, cultura de limbă română va atinge acel prag al comunicării pline de sens.

Mi-aș dori ca aceste însemnări să fie expresia acestei încrederi.

Ce referințe ar putea suplini manualele școlare?

Ministrul Educației, Daniel Funeriu, a declarat: "Pe manualele școlare sunt prevăzute, în 2012, 30 de milioane de lei suplimentar față de anul trecut. Totuși, trebuie să ieșim din logica dictaturii manualului școlar, în care manualul școlar este Biblia învățării. De peste 20 de ani, toată lumea se raportează la manual. Toata lumea este obsedată de manualul școlar."

Și mai departe: "Suntem în epoca digitală. Resursele învățării se diversifică. Și noi trebuie să ne diversificăm odată cu ele. Avem un proiect pe care îl lansăm la sfârșitul săptămânii și care face referire exact la diversificarea resurselor învățării, inclusiv la diversificarea școlii prin televiziune".

Cred că ministrul are dreptate atunci când insistă că bătălia nu pentru manuale ar trebui dată. Nu aceea este miza. Problema e în altă parte, în accesul la varietatea reprezentării informației. Mai precis: are Ministerul Educației asigurate resurse pentru garanta acesul la baze de date de interes școlar? Mă gândesc întâi de toate la JSTOR, baza de date unde se află un adevărat tezaur de informație util școlii. (Firește, discutăm cu ipoteza că accesul la bazele de date în limba engleză nu constituie o problemă.) Pentru a suplimenta conținutul cursurilor mele, am folosit în ultimii zece ani materiale importante din punct de vedere istoric care se află tezaurizate în JSTOR. Mi se pare important ca fiecare educator să aibă flexibilitatea de a face asta, de a completa manualul cu ceea ce are nevoie. Și nu e oare ideal să poți folosi texte utile, care îți sunt accesibile grație unui sistem de călătorie al informației fără precedent? Dar întrebarea se pune: e oare această abordare practică pentru România?

După cum se vede, nu la asta se referă însă dl ministru, ci la altceva, la folosirea televiziunii. Nu știu ce are în vedere și sunt mult mai rezervat față de această componentă a recentei sale declarații. Firește, poate fi o idee care ar putea să meargă. Aștept cu interes continuarea.

Binecuvântat fie imperiul cafelei

Acest text a apărut inițial în revista Cultura, nr. 78,  28 iunie 2007. Îl repostez aici cu o oarecare nostalgie: librăriile Borders nu mai există. Între timp multe s-au schimbat.

Brillat-Savarin ne propune o experiență interesantă. Excentricul artizan al gusturilor are o opinie cât se poate de fermă asupra felului cum ar trebui preparată cafeaua. Așadar domnia sa, în  tratatul publicat la finele lui 1825, ia două eșantioane din același pachet de cafea, pe primul îl macină într-o râșniță de metal, în timp ce pe cealaltă se îngrijește să o sfărâme în lemn. Apoi prepară din cele două doze două cafele prin fierbere, după vechea rețetă arabă, și compară gusturile. Probabil are importanță cum se sparge bobul de cafea la măcinare, dacă bobul crapă de-a lungul fibrei naturale sau dacă fibra e tăiată: cafeaua cu boabele măcinate în râșnița de lemn i s-a părut mai bună. Firește, vremurile moderne nu mai țin seama de asta, după cum uitat pare și detaliul că sultanul Soliman Magnificul al Turciei, cuceritorul Belgradului și învingătorul Ungariei în bătălia de la Mohacs, se pare că ar fi fost primul cap încoronat care a fost cucerit de parfumul cafelei, după ce armatele sale au ajuns până în Yemen și i-au adus secretul acestei licori a deșertului. Iar dacă el n-a rezistat farmecului, cum de-am putea opune rezistență noi, muritorii de rând, când avem atâtea posibile alegeri? Da, recunosc, sunt îndrăgostit de cafea, și recunosc că multă vreme m-am învârtit în jurul cafenelelor Starbucks, care în Statele Unite însoțesc librăriile Barnes and Noble. În astfel de locuri am citit și am scris, iar în momente mizerabile m-am dus ore în șir ca să uit de mine (am făcut asta în ianuarie 1999, atunci când din România veneau știrile celei de-a cincea mineriade). Cea mai lungă sesiune de lucru, cafea și uitare de sine a avut loc în primăvara lui 2002 când, mai mult de nevoie decât de voie, am stat mai bine de șase ore într-un Barnes and Noble, scriind cu maximă viteză pe laptop. Din fericire nu am vărsat niciodată cafea pe computer și deocamdată, în ceea ce mă privește, lipsit de experiențe nefericite, pot spune că cele două îndeletniciri merg bine împreună. Îmi aduc aminte momentul de tristețe din toamna lui 2000 când, în departamentul de matematică de la Michigan State University (unde pe vremea aceea eram doctorand), s-a luat decizia administrativă ca în sala de computere a asistenților să nu mai fie permis consumul cafelei. Nu știu exact cine a păcătuit și a vărsat cafea peste una dintre mașinile MacIntosh, dar am împrtășit suferința cu toții, sub un afiș de dimensiuni respectabile care ne reamintea regula. Mai târziu, am decoperit pe o plajă evocând paradisul cafenenele Diedrich, care aveau rețete diferite și o personalitate distinctă de ale altor rețele de cafenele. Și pasajul acesta e de acum istorie, pentru că globalizarea le-a ajuns și le-a biruit: rețeaua Diedrich a fost cumpărată de Starbucks. Librăriile Borders găzduiesc acum Seattle‘s Best Coffee, care obișnuiește să servească mocha împreună cu ciocolată amăruie. Tentația e din ce în ce mai mare. În momentele când descoperim câte o nouă manieră de seducție în domeniul cafelei, ne putem imagina surpriza pe care trebuie că o vor fi avut-o acei soldați ai Imperiului Habsburgic care au descoperit, în urma unei retrageri grăbite a armatei otomane, cei doi celebri saci plini cu boabe prăjite de cafea de la care pasiunea ar fi cucerit întreaga Austrie. Oare de unde au aflat cum se prepară? Era așa de evident că boabele trebuie măcinate și fierte? În orice caz, secretul comercial a călătorit în toate direcțiile. Francezii au adus cafeaua în Guadelupa și Martinica, iar olandezii au purtat-o în Ceylon, Java și Sumatra. Din Martinica a ajuns în Nicaragua și El Salvador, și legenda spune că toate plantele din Nicaragua de azi provin dintr-un singur lăstar adus de undeva din Antile, de pe o plantație franțuzească. Toate aceste pachete, cu numele zonei de proveniență, dormitează azi împreună pe rafturile de la Starbucks, care le actualizează odată cu fiecare sezon, însoțindu-le cu importantul detaliu: tare, medie sau slabă. Adevărul e că de la cafea ni se trag toate... Atât revoluția engleză din secolul al XVII-lea, cât și marea revoluție franceză, au izbucnit cam la fel: după ce un personaj entuziast a ținut o cuvântare într-o cafenea, iar audiența fascinată a decis să-l urmeze. Ne imaginăm personaje colerice ale trecutului, cu sângele pulsând din exces de cofeină, ridicâdu-se pe vreo masă de lemn și strigând: la Bastilia! Firește, nu ne imaginăm nimic de felul acesta posibil în vremurile noastre. Doza de espresso, toropită cu lapte (dacă e dregresat, poate reduce păcatul cu până la o suta de calorii, în funcție de mărimea paharului de hârtie), cu aciditatea astfel redusă, ne ajută să începem ziua într-un paradis în care revoluțiile, nu-i așa?, nu mai sunt posibile. Pentru că suntem cu toții fericiți, pentru că societățile, oriunde am fi, nu mai au probleme globale, toate guvernele sunt înțelepte, se îngrijesc de cafeaua supușilor, și nimeni nu mai sâcâie pe nimeni în vreun fel. Sau am înțeles eu greșit? Mă întreb ce ar fi zis domnul Brillat-Savarin despre asta, mai cu seamă că spiritul epocii domniei sale era mai degrabă sincron cu duelurile și aventurile febrile ale tinerilor Bolyai și Galois decât cu pacea post-postmodernă și „sfârșitul istoriei“.

Cum am întâlnit California

Acesta e un text mai vechi, publicat în Timpul, mai 2006:

Bineînțeles că e prea devreme să-mi scriu memoriile. Dar ar merge povestit aici cum am ajuns în California, cu atît mai mult cu cât Timpul are un public familiarizat cu subiecte inspirate din viața academică de ambele părți ale Atlanticului. Spuneam în articolul de luna trecută că percepția mea despre America a fost diferită de cea a lui Radu Pavel Gheo, care a scris o carte interesantă și, prin problemele pe care le-a adus în discuție, relevantă.
În toamna lui 2001 știam că îmi voi susține teza de doctorat la Michigan State în primăvara anului următor; avea să se întîmple pe 25 aprilie 2002. Înainte de susținere, parte din teza fusese deja acceptată pentru publicare. Pe lîngă partea scrisă, de care m-am ocupat în perioada aceea, mi-am prezentat unul dintre rezultate în două conferințe: pe 9 decembrie 2001 la Toronto, la întîlnirea Societății Matematice Canadiene, și pe 9 ianuarie 2002 la San Diego, la conferința comună organizată de American Mathematical Society și Mathematical Association of America. În primăvara aceea au participat la conferința de la San Diego 3500 de matematicieni (înțeleg că în ianuarie 2006, la San Antonio, au fost 5000). Pe lîngă sesiunile unde se prezentau comunicările, conferința are și un tîrg de carte (unde în fiecare an îmi face plăcere să petrec multă vreme, cam la fel de mult cât petrec la Bookarest), și un centru de întîlnire al comisiilor cu cei care candidează pentru diverse slujbe academice. Nu toate universitățile aleg să își recruteze viitorii profesori prin această formulă. Mulți intervievează telefonic, înainte sau după conferință, iar alții preferă să ia decizia pe baza compatibilității dintre cercetarea pe care o face candidatul și cercetarea care se face în propriul departament. Pentru o țară cu 500 de colegii și universități, e de înțeles că există o mare varietate de abordări în ceea ce privește recrutarea viitorilor profesori. La San Diego am avut mai multe interviuri cu diverse comisii ale unor concursuri (mai precis am avut 23 de întîlniri; e un lucru firesc pentru mulți candidați). Am cunoscut mulți oameni, am stat de vorbă nu doar cu membrii comisiilor, ci și cu alți candidați. În penultima zi a conferinței, când mi-am făcut prezentarea, eram după majoritatea acestor întîlniri. Mi-a făcut plăcere să povestesc încă o dată despre invarianții de curbură ai lui Chen, atunci când prezentarea mea era programată într-una dintre sesiunile de geometrie. Un singur eveniment neobișnuit a avut loc în timpul prezentării mele. La un moment dat, în timp ce eu vorbeam, ușa sălii de conferință s-a întredeschis și l-am văzut intrînd pe Robert Osserman. Îl știam dintr-o prezentare video pe care o împrumutasem de la bibliotecă în urmă cu ceva timp. Știam că în sală ar putea fi și reprezentanți ai unor comitete ale unor universități unde concuram pe post, dar pentru o clipă detaliul cel mai important devenise prezența lui în sală. Cred că a venit să urmărească sesiunea aceea de geometrie pentru că era interesat în unele comunicări, nu neapărat de cea în timpul căreia sosise. Dar, pentru câteva minute, eu am considerat că prezint pentru el... La sfîrșitul prezentării m-am întors la locul meu în sală, unde doi colegi de origine română, pe care abia atunci îi cunoscusem, mi-au strîns mîna și m-au felicitat. M-am relaxat și pentru câteva clipe nu m-am mai gîndit la nimic altceva. Atunci am simțit că cineva mă atinge pe umăr. Era un domn în vîrstă, care s-a prezentat fără excese de retorică. Mi-a spus că vine de la Universitatea Statului California la Fullerton și că i-ar face plăcere dacă aș avea timp să stăm de vorbă. De fapt nu era singur, ci cu un alt coleg, și împreună vizitau acele secțiuni unde făceau prezentări candidații de care departamentul lor era interesat. Mi-am amintit numaidecât: în toamna lui 2001 fuseseră publicate doar șase anunțuri (din cele peste 300 pe care le citisem) pentru poziții universitare care specificau că sunt interesați să angajeze într-un candidat care să lucreze în geometrie diferențială sau geometrie în general; una dintre ele era Cal State Fullerton. Știam foarte bine cine erau intelocutorii mei, iar ei știau foarte bine cine sunt, pentru că citiseră deja dosarul meu. Am stat de vorbă aproape o oră, afară, pe terasa centrului de conferințe din San Diego. Undeva, nu departe, se vedea Pacificul, și multe catarguri de iahturi. La dreapta, înaltă, silueta hotelului unde locuisem pentru câteva zile. Unele comisii de angajare preferă astfel de discuții exploratorii, într-un cadru mai puțin formal, pentru a cunoaște candidații. Mi-au povestit un lucru interesant despre Fullerton: că produce un număr foarte mare de profesori de liceu pentru sudul Californiei. Departamentul acesta este, prin impactul pe care îl au în planul educației, un actor major. Iar dacă predai anumite cursuri acolo, munca ta poate face diferența. Pe măsură ce ei îmi povesteau, pe atît eram eu mai interesat. Cînd am ajuns acasă m-am documentat în detaliu. Sistemul Universității Statului California are 23 de universități și, la ora aceasta, are peste 400.000 de studenți și 44.000 de angajați. Știam că Mihai Ursachi lucrase pentru o vreme, înainte de a se întoarce la Iași, într-una dintre universitățile din sistemul Cal State. Astăzi știu că mai sunt și alți profesori de origine română în diverse departamente din universități Cal State. De exemplu, Andrei Verona, fost membru al Institutului de Matematică al Academiei de la București, a fost până de curînd vice-Chair la Cal State Los Angeles. Șerban Raianu, un profesor de algebră cu publicații excepționale, laureat în 2001 al premiului Gheorghe Țițeica al Academiei Române, se află azi la Cal State Dominguez Hills. Roxana Smarandache (cu care am avut onoarea să mă întîlnesc în perioada când susțineam seminarul de metodica predării matematicii la Universitatea București) predă la Cal State San Diego, iar Ioana Mihăilă predă la Cal Poly Pomona. Am vizitat campusul de la Fullerton la începutul lui martie 2002 și am făcut o prezentare de o oră în care mi-am detaliat parte din teză. A fost un interviu plăcut, în care am avut posibilitatea să cunosc întregul departament. Apoi, nu mult timp după aceea, am primit rezultatul concursului: dintre cei o sută de candidați care își prezentaseră dosarele, comitetul a optat pentru mine. Așa că atunci când am avut de ales între mai multe variante, în primăvara lui 2002, am ezitat extrem de puțin. Acum, după patru ani de muncă acolo, pot spune că a fost cea mai bună alegere posibilă. Îmi plac cursurile pe care le predau, îmi plac oamenii cu care lucrez, îmi place mediul academic. De atunci am avut ocazia să interacționez cu diverse ocazii cu diferite departamente din sistemul Cal State (la Pomona și la San Bernardino am fost invitat să vorbesc în seriile de colcviu ale departamentelor de matematică). Munca la Fullerton a avut multe avantaje. Am predat multă geometrie. Am lucrat matematică, m-am putut concentra asupra unor probleme care mă interesau. Am lucrat mult cu studenții și îmi face plăcere să interacționez cu ei. Am scris mult în ultimii patru ani. Probabil o experiență similară, ca mediu universitar, a trăit și Ștefan Baciu, când a ajuns la University of Hawaii și a avut biroul nu departe de Yasunari Kawabata, în anii șaizeci... Restul poveștii, firește, în Timpul de luna viitoare. Pentru că sunt mult mai multe de spus despre Cal State Fullerton decât că este universitatea unde a învățat actorie Kevin Costner.