Întâmpinare

Actul de a scrie nu poate fi privit cu lejeritate. Nici măcar atunci când glumim despre toate cele. E o formă de a spune: am trecut pe aici. Dar nu ca acele însemnări care marchează prezența cuiva, scrijelind peste vechi icoane. Nu astfel. Ci asumându-ne fiecare nuanță.

marți, 5 februarie 2013

Literatura română fără vechile frontiere. Scrisoare deschisă către dl Alex. Ștefănescu; articol din „Observatorul cultural"

Text publicat online de Observatorul cultural pe 5 februarie 2013:


Dragă Domnule Alex. Ștefănescu,

Ar putea părea doar un amănunt anecdotic că ne știm de aproape două decenii, încă de pe vremea cînd săptămînalele literare bucureștene păreau a fi centrul universului. Ați acceptat cu generozitate să scrieți un cuvînt înainte unui volum care mi-a apărut în anii nouăzeci și, de atunci, nu o dată a rămas consemnată în scris opinia dumneavoastră despre paginile mele. Mi-ar fi imposibil să aduc în discuție un aspect important al literaturii române de azi, aspect asupra căruia punctele noastre de vedere sînt în total dezacord, fără a așeza situația în cuvenitul context.

Așadar, Observator cultural a publicat un material amplu semnat de dl Radu Călin Cristea dedicat analizei unor texte mai vechi și mai noi ale dlui Vladimir Tismăneanu. După apariția acestui text, dumneavoastră ați simțit nevoia să vă prezentați poziția. Despre dl Tismăneanu scrieți: „Este uimitor şi admirabil cum a reuşit acest intelectual să-şi învingă destinul, să devină nu un propagandist comunist, cum s-a întîmplat cu atîţia alţii de condiţia lui, ci un intelectual cu o gîndire independentă. L-au ajutat, cred, nu numai inteligenţa sa remarcabilă, ci şi talentul literar (care are o logică proprie, orientîndu-se spre adevăr ca floarea soarelui spre soare)“. Asupra acestui aspect cădem repede de acord, și iată de ce: eu sînt convins că dl Tismăneanu a fost sincer întotdeauna. Cred că a fost sincer atunci cînd a trecut în tinerețe prin experiența personală a unui atașament față de unele idei politice și mai cred că, tocmai motivat de sinceritate, a scris acele materiale importante despe comunism care au trezit atîta atenție în ultimul deceniu. Tocmai de aceea experiența dînsului e atît de importantă. La un moment dat, într-o conversație pe care am avut-o cu dl Tismăneanu la Los Angeles, mi-am îngăduit să-i spun că, avînd în vedere experien­ța sa personală, eu aș scrie pe baza ei roman, aș converti experiența aceasta în literatură.

Teritoriul nesigur al ideilor

Așa cum mă cunoașteți, știți că numai la literatură îmi stă gîndul. I-am spus asta dlui Tismăneanu cu un cuvenit respect față de toate momentele istorice importante la care dînsul s-a aflat de față. Nu cred că pe teritoriul ideilor politice cineva poate fi consistent toată viața, cred că sînt posibile schimbările de viziune, adaptarea perspectivelor și transformarea. Aici mă tem să nu greșesc, pentru că nu vorbesc despre o experiență care să-mi fie familiară. Întrucît am ales devreme să devin matematician, am stat cît de departe am putut de teritoriul nesigur al ideilor, unde mi s-a părut că nu pot fi demonstrate adevăruri definitive. Prefer tărîmul științelor exacte, acolo unde demonstrațiile sînt certe și, odată stabilite, nimeni nu le mai poate nega existența. De cîte ori m-am așteptat la o egală rigoare din partea științelor sociale, a științelor politice sau eventual a literaturii, mi s-a întîmplat să mă confrunt cu o dezamăgire.

Apropo de asta, într-una dintre anecdotele care circula pe vremuri prin Facultatea de Matematică bucureșteană (și pe care e posibil ca dumneavoastră să o cunoașteți) se povestea că atunci cînd a deschis prima oară Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, Dan Barbilian a aruncat volumul cît colo, zicînd că e imposibil ca într-o eră cînd se dezvoltă teorii axiomatice unii să mai scrie după toane. Nu știu dacă e adevărat sau dacă e pur folclor (și matematicienii se ocupă cu asta), dar puțin adevăr în legendă ar putea să fie, căci falia tectonică dintre cele două specialități academice nu a fost inventată azi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, cred că articolul dlui Radu Călin Cristea îmi displace, pentru că nu-mi plac textele care reunesc concentrat aspectele negative ale consecințelor activității cuiva, cu atît mai mult cu cît este vorba despre chestiuni legate de teritoriul științelor politice, care e prin excelență un teritoriu al incertitudinii. Singurul lucru pe care dl Radu Călin Cristea reușește să-l demonstreze e că eroarea umană e posibilă. Dar nu știam asta deja?

Concluzie nejustificată

Să revenim însă la chestiunea esențială. Articolul dumneavoastră de pe blogul Adevărului ia o turnură neașteptată spre final, cînd simțiți nevoia să exprimați o opinie surprinzătoare, nenuanțată și excesivă asupra operei dlui Norman Manea. E ca și cum ați conduce mașina pe un bulevard și, aproape de destinație, ați întoarce brusc volanul spre dreapta și ați intra pe trotuar, accidentînd victime nevinovate, și asta nu oricum, ci cu aerul că ați dorit să faceți exact asta. Ce stil de a argumenta e acela care produce victime colaterale? Cum ar fi dacă aici, în plin articol cu un conținut strict literar, aș începe să inserez părerea mea despre fundașii echipei Steaua, bazîndu-mă pe impresionanta mea experiență fotbalistică? Sînt sigur că v-ați întreba ce s-a întîmplat cu mine și unde s-a pierdut pe drum consistența și continuitatea argumentației mele. Ați putea crede că urmăresc vreun efect comic și că împing eventual lucrurile mai departe decît ar fi cazul.  Dacă asta ar fi obiecția criticii, v-aș da imediat dreptate. Iată însă că dumneavoastră procedați așa. Sînt surprins de lejeritatea cu care expediați acest aspect, în doar două rînduri, ca și cum ar fi un detaliu; afirmație fără demonstrație, apreciere denigratoare fără argument. Nu este deloc un detaliu, și am să vă spun de ce.

Vă mărturisesc că în ultimii ani ceva s-a schimbat în felul cum înțeleg literatura română. Ceva s-a schimbat între vremurile cînd stăteam de vorbă în București, în anii nouăzeci, și acum. Am trecut prin experiența de a prezenta unele dintre paginile mele în fața unor cititori din alte spații literare, din alte culturi. Pentru a invoca un exemplu nobil, am fost pus în situația de a explica unor oameni cărora nu le era foarte clară situarea geografică a Bucureștilor cine a fost Mateiu Caragiale și de ce expresia literaturii sale reprezintă ceva atît de important în literatura română. De fapt, mă tem că pentru un procent foarte mare al publicului de literatură din lume nu e foarte clar de ce pentru noi amintirea acestui clasic al literelor românești e importantă. Există valori extrem de importante pentru noi, cei care scriem în română, importante la un nivel personal, și care nu reprezintă nimic pentru restul lumii.
Eu am trecut prin experiența de a-mi prezenta paginile literare în fața unui public din alte culturi: e o experiență care m-a schimbat pentru totdeauna și care te învață de cîtă modestie ai nevoie pentru a scrie literatură. Fie că a fost vorba de o seară de lectură în universitatea care păstra încă memoria prestigioasă a lui George Emil Palade, fie că era vorba de un festival de literatură în Ungaria, e dificil să vorbești despre ceea ce e prețios pentru tine, ca scriitor român, în fața unei audiențe internaționale, și asta include viziunea despre literatură. Dacă tot discutăm despre Craii de Curtea-Veche, mă doare că acel roman superb, plin de poezie și tragism, care codifică tot parfumul Bucureștilor, nu e tradus încă în engleză și că, în pofida tensiunii orientale cu care e înspicat, nu e menționat pe lista Canonului Vestic, a lui Harold Bloom, de unde literatura română lipsește cu desăvîrșire ca secțiune. Despre această experiență ar putea spune multe şi cu mare folos tinerii scriitori care au trecut prin experiențe internaționale importante, ca de pildă Filip Florian, Florina Ilis, Lucian Dan Teodoro­vici, Claudiu Komartin sau alți autori ai generației literare care azi depune un util și important efort de sincronizare a discursului literar actual cu ceea ce se întîmplă în spațiul literar vest-e­u­ropean și nord-american, adică acel spațiu literar căruia cultura noastră în mod natural îi apar­ține și cu care ar trebui să comunice. Nuanțele de amărăciune și luciditate pe care Mircea Cărtă­res­cu le inserează în Frumoasele străine cred că ne vorbesc foarte mult despre eforturile de a prezenta literatura română care se scrie azi publicului din Vest. Iată, acelea sînt niște pagini lucide!

Norman Manea şi eforturile sale pentru cultura română 

Cu două decenii înaintea noastră, cărțile scrise de dl Norman Manea au avut de trecut prin această poartă a înțelegerii și comunicării. E extraordinar de greu să găsești un teren de sensibilitate comun cu audiența din Vest, atunci cînd scrii în română și cînd vorbești despre teme românești. Asta, de fapt, e marea dificultate. Uneori doare, vă asigur. Doare pentru că nu prinzi contracte de publicare. Doare pentru că poți vedea în ochii celor care te ascultă că ar fi bine dacă ai da mai multe detalii, pentru că nu se înțelege ce spui. Doare pentru că vii dintr-o altă lume. Întrebarea fundamentală pare a fi: care să fie nuanța de sensibilitate comună care ne-ar putea face să comunicăm despre literatură? În fața acestei probleme, sîntem reduși la pasul zero odată cu fiecare text pe care-l scriem: avem nevoie să cucerim atenția audienței noastre, să trezim atenția fiecărui cititor, să comunicăm cu ea/el, să-i vorbim despre punctele focale a căror explorare poate produce, ca rezultat binecuvîntat, un tărîm comun al viziunilor noastre despre literatură.

Pentru un spațiu cultural precum cel românesc, care între 1947 și 1989 n-a comunicat mai deloc cu lumea vestică pe plan literar, mă tem că asta e o problemă serioasă. Încă ne batem pe acest teritoriu, spre a reduce din acest serios handicap al lacunei de informație literară. Or, scrierile semnate de dl Norman Manea au trecut cu succes prin acest filtru, au fost discutate de mulți comentatori în mai multe culturi și au beneficiat de o importantă audiență internațională. Sînt cursuri universitare în Statele Unite la care cărțile dînsului sînt parte a programei. Îmi amintesc cu emoție cît m-am bucurat că The New Yorker a acordat acum aproape un deceniu un spațiu amplu de prezentare Întoarcerii huliganului. La fel de mult mă bucur cînd avem norocul ca vreun film românesc să aibă parte de audiență și înțelegere în mediul internațional. Mă bucur cînd se discută despre literatura română, iar nu despre alte aspecte ale prezenței românești în lume, din ce în ce mai amplă sub toate aspectele posibile ale vieții și morții, desigur.

Lumea românească s-a revărsat peste hotare, exprimînd și ilustrînd toate problemele sociale ale României, cu toată marea varietate a tipologiilor și caracterelor din spațiul carpato-danubian, cu tragedii pogorîte parcă din paginile lui Panait Istrati sau ale lui Radu Aldulescu. Într-o astfel de lume, dl Norman Manea scrie despre istoria recentă a României, invită la reflecție, atrage și cîștigă audiență. Eforturile dînsului contează enorm pentru cultura română, și percepția mea e că uneori izbutește singur mai mult decît un întreg Minister al Culturii. Vă amintiți, probabil, că anul trecut dl Norman Manea a realizat pentru Trinity University Press o antologie dedicată literaturii române, care se deschide cu poemul lui Mihai Eminescu intitulat Criticilor mei, atît de important pentru cei care sînt atașați de expresia literară românească.

Cu fiecare nou text, și dl Norman Manea, ca orice alt scriitor, se află în fața unui public internațional căruia îi propune teme de reflecție inspirate din moștenirea culturii române; e la fel de dificil și pentru dînsul ceea ce e dificil pentru un debutant. De fapt, hai să spunem adevărul, e de zece ori mai dificil pentru cineva care nu-și prezintă literatura pe teren propriu. Și tocmai asta e foarte diferit față de anii nouăzeci, pe care îi evocam mai sus. Parcă era mai simplu pe atunci. S-au schimbat vremurile, în sensul că cei care scriu azi se confruntă imediat cu o audiență internațională.

Aici mi-aș îngădui să vă reamintesc un pasaj important din recenta monografie a lui Claudiu Turcuș, Estetica lui Norman Manea, unde se spune așa: „Legat de exilul american, s-a impus clișeul (neserios, dar popular) că mecanismele imperialiste de promovare și interesele evreiești i-au adus scriitorului consacrarea. Recent, «din respect pentru firul istoriei», Dan Stanca susținea că «gloria lui Norman Manea» (sintagma cvasi-ironică dă titlul articolului pretins aniversar) se datorează eseului Felix culpa,  care i-a permis ulterior «să fie bine situat». Numai că firul istoriei, pentru a fi chiar al istoriei, iar nu al supozițiilor conspiraționiste, reclamă documentare. Altfel, rămînem în sfera argumentelor de consum: Orhan Pamuk a luat Nobelul pentru că scrisese împotriva Turciei, iar Mircea Cărtărescu nu-l va lua, deoarece n-a avut șansa de a se naște evreu“ (pp. 29-30).

Aș putea aduce în sprijinul argumentației pe care o construiesc aici mai multe pasaje excelente ale dlui Claudiu Turcuș, care a făcut prin monografia lui un important serviciu literaturii, dar mă voi opri aici, pentru a vă spune un lucru care ar putea să vă surprindă: am ajuns să trăim vremuri cînd criticii literari nu mai dau adeverințe de succes, cînd tocmai calitatea intrinsecă a argumentației e mai importantă decît concluziile emise pe temeiurile unui  înalt blazon imaginar. În fața unei asemenea schimbări de dinamică în receptarea literaturii, nu credeți oare că ar fi mai bine să nu producem dovezi de inadecvare? Un vot popular sau un juriu de bloggeri ar putea să se bucure de mai multă credibilitate decît opinia unui critic, deși ideea aceasta ar fi părut ridicolă acum două decenii. Criticul e doar un cititor care a citit ceva mai mult și care, prin aceasta, se bucură de un oarecare avantaj: are acces la mai multe referințe și poate argumenta inteligent (dacă alege să facă asta, iar dacă nu, renunță la acest avantaj).

Criticul nu mai poate decreta dintr-un turn de fildeș, iar dacă alege să facă asta ca și cum lumea nu s-ar fi schimbat, poate accede rapid la niveluri curioase de umor involuntar. Într-o lume cu multe referințe și conexiuni internaționale nu prea mai merge  să spună cineva „la mine în sat e numai cum zic eu“. Afirmația corectă ar putea, eventual, să fie: „mie îmi place A, dar nu-mi place B“, în sensul că discutăm despre literatură, nu operăm cu materiale ușor cuantificabile. Aici nu e matematică. De exemplu, vă mărturisesc că mie-mi place enorm proza lui Ernesto Sábato, dar nu-mi place proza lui Julio Cortázar, și păstrez afirmația asta doar pe teritoriul gustului meu personal, fără a îndrăzni să încerc să vă conving de adevărurile mele în chip de adevăruri absolute. Dacă dumneavoastră susțineți că aveți vreo metodă precisă de determinare a valorii unui text literar, am să vă rog să-mi faceți o trimitere la teoria aceasta și vă asigur că o voi urmări cu toată rigoarea.
În Istoria literaturii române pe care dumneavoastră ați scris-o nu e dezvoltată o asemenea metodă. Dar vă rog să nu vă expuneți ridicolului imaginîndu-vă că dețineți vreun glob magic care v-ar permite să desprindeți concluzii definitive despre cine ar avea sau nu ar avea talent sau că cine scrie conform gusturilor dumneavoastră merită premiul Nobel.

Unde se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?

În chip de glumă, scrieți că vă gîndiți să sesizați împotriva Observatorului cultural Oficiului pentru Protecția Consumatorului (apropo, gluma asta îi aparține dlui Dan Petrescu, a publicat-o în Ziua, acum vreo opt ani, e interesant că ați reținut-o). Mi-aș îngădui să vă invit să scrieți direct Academiei Suedeze, în speranța că opinia dumneavoastră va fi luată în calcul, pentru că ați citit foarte mulți autori români și sînteți un cititor calificat. Cu riscul să vă dezamăgesc din nou, v-aș mărturisi că percepția mea e cu totul alta: mă tem că, în genere, evaluările critice de la București nu reprezintă o referință de mare pondere pe plan internațional. Cel puțin nu pentru editorii din afara României. De fapt, nici în fața publicului din România vocea criticii nu mai reprezintă ce era cîndva. Vă amintiți că atunci cînd International Poetry Review a realizat un număr dedicat poeziei românești, guest editor a fost invitat să fie un geometru, dl Victor Pambuccian, care a realizat o muncă excelentă. De ce n-a fost invitat un specialist de la București să realizeze acel număr? De asemenea, atunci cînd Review of Contemporary Fiction a dedicat un număr prozei românești, guest editor a fost Ehren Schimmel, cu importanta asistență biobibliografică a Sandei Cordoș. De ce nu este literatura română ajutată pe plan internațional de contribuțiile dumneavoastră editoriale? De ce argumentele dumneavoastră nu sprijină viziunea dumneavoastră pe plan internațional? Ce lipsește ca abordarea dumneavoastră teoretică să fie comunicată publicului interesat de literatura în traducere din diverse spații culturale? Unde anume pe drum se pierd mesajul și viziunea dumneavoastră?

Cred că sînt întrebări importante pe marginea cărora negreșit ați reflectat și dumneavoastră. E posibil ca răspunsul să aibă o oarecare legătură cu remarca de mai sus, că timpurile s-au schimbat. Parcă am fi în Moromeții și am remarca faptul că pentru un anumit mod de a privi literatura timpul nu mai are răbdare.

Apropo, vă amintiți cînd ne-am întîlnit la standul Polirom, în timpul Bookfestului de vara trecută? Cînd s-a întîmplat să ne regăsim față în față, după ceva ani, vă amintiți ce mi-ați spus? Ați zis așa: „Domnul Suceavă! Dar nu sînteți în America?“. Iar eu v-am răspuns că pot fi în două locuri simultan. A durat multă vreme pînă ce am ajuns să mă simt în egală măsură acasă în cele două lumi, dar vă asigur că s-a întîmplat. După ce am ajuns în Statele Unite, în 1996, și după ce am văzut într-o librărie Fericirea obligatorie a dlui Norman Manea publicată de Northwestern University Press, visul meu a fost să am un volum publicat în aceeași colecție editorială. Probabil că de undeva, de pe o stea îndepărtată, duhul lui Mateiu Caragiale m-a ajutat și mi-a împlinit visul, pentru că s-a întîmplat asta. Cred că e mai important pentru un scriitor român să publice într-o colecție editorială de audiență internațională decît să ia premii literare la București.

Pentru mine, ca scriitor de expresie română, ceea ce a realizat dl Norman Manea în termeni de impact internațional reprezintă un model cultural demn de urmat, greu de egalat, și vă asigur că respect pe oricine cu exact acea măsură cu care îmi sînt respectate valorile. Asta dincolo de orice simpatie personală sau de alte conexiuni, ca de pildă apartenența la același spațiu literar. Mi se pare foarte important acest aspect, căci miza e tocmai rostul literaturii române în lume azi, genul de valoare care nu poate fi expediată la categoria detalii și care ne interesează pe toți în egal de mare măsură.

Cu aceste gînduri, rămîn al dumneavoastră, 

Bogdan Suceavă