Speranța lucidă a Bucureștilor

Acest text a apărut în Observator cultural pe 24 mai 2012.


Probabil că l-am văzut prima oară pe Nicușor Dan la finala Olimpiadei de matematică din primăvara anului 1986, de la Arad; pe atunci el reprezenta județul Brașov, iar eu Dîmbovița. În august 1988, la Concursul anual al rezolvitorilor Gazetei matematice, care a avut loc la Cîmpulung Muscel, s-a întîmplat să fim repartizați în aceeași cameră a internatului Liceului Pedagogic. După 1980, Societatea de Științe Matematice reînfiripase tradiția de la începutul secolului trecut de a organiza o școală de vară pentru liceeni, dublată de un concurs matematic asemănător Olimpiadelor școlare, dar care se sprijinea pe o tradiție mult mai veche. Acesta a fost contextul în care i-am cunoscut pe mulți dintre matematicienii din generația mea.  

Nicușor Dan venea atunci după cea de-a doua lui victorie la Olimpiada Internațională de Matematică, care fusese organizată la Melbourne, în Australia. Am avut ocazia să cunosc în decursul anilor mai mulți foști participanți la Olimpiadele Internaționale, și nu doar dintre cei care au reprezentat România. Nicușor Dan nu e doar un simplu cîștigător al acestor importante competiții internaționale: el a cîștigat de două ori cu scor perfect, ceea ce e rar și remarcabil. Încă de pe atunci, prezența lui era dublată de un inevitabil respect profesional, care între matematicieni, cel puțin în generația noastră, se înțelegea și la 18 ani. Puteam deveni prieteni, dar respectul pentru o impresionantă performanță avea să rămînă.

Începînd cu septembrie 1989, am fost repartizați în aceeași serie la Facultatea de Matematică și am urmat, între altele, același curs de analiză matematică al profesorului Solomon Marcus. În cei trei ani pe care i-a urmat la Facultatea de Matematică a Universității bucureștene, înainte să plece să studieze la Paris, Nicușor Dan a făcut parte din singura noastră grupă de informatică; celelalte două grupe din serie erau specializate în matematici pure. E adevărat că la grupa de informatică notele de la admitere triaseră studenții și exista un înalt nivel de motivație, profesionalism și inteligență. Pentru doi ani, au fost lungi perioade cînd ne-am întâlnit și am stat de vorbă zi de zi, pînă în mai 1991.

Nu-mi propun aici o intervenție de natură memorialistică și, în contextul actual, o asemenea contribuție ar conta prea puțin. Am dorit să descriu întîi contextul: l-am cunoscut foarte bine pe Nicușor Dan în perioada studenției noastre. Am stat de vorbă foarte mult, atît înainte de decembrie 1989, cît și în zilele imediat următoare schimbărilor politice de atunci. În tot acel context politic tulbure, pe care eu l-am trăit cu toată intensitatea, care pentru mine a reprezentat o schimbare profundă, un moment care a redefinit toate valorile lumii noastre, nu a existat nici un moment în care Nicușor Dan să-și fi pierdut luciditatea sau calmul, într-o vreme în care mi se părea că noi, toți ceilalți, mult prea lesne ni le pierdeam. Nu a fost niciodată înclinat spre exagerări, nici spre atitudini extreme, nici măcar la vîrsta de 20 de ani, cînd a exagera e cel mai ușor lucru. Eu, cel puțin, exageram în fiecare zi, și la fel proceda majoritatea dominantă a colegilor mei: în fond, era perioada Revoluției. Sînt convins că nu se va afla nici un membru al comunității matematice care să aibă ceva de rău de spus despre Nicușor Dan: nu și-a făcut dușmani, nici măcar atunci cînd a avut dezacorduri. Va traversa și această campanie electorală fără să-și genereze dușmani: are multe de spus, dar are argumente atît de coerente încît a te supăra pe cel care le expune ar însemna să te cerți cu logica.

Intrarea lui Nicușor Dan în prim-planul politicii românești e făcută cu aceeași simplitate, dublată de eleganță, cu care și-a făcut sim­țită prezența peste tot în spațiul matematicii, fie că a fost vorba de cursurile de vară ale Societății de Științe Matematice, fie de participarea la cursurile sau seminarele din Facultatea de Matematică. 

Deși era mult mai bun decît participații la Concursul Gazetei de altădată sau decît colegii lui de serie, nu-mi amintesc nici cea mai mică nuanță de aroganță sau de nepotrivit orgoliu față de nimeni: dacă ar fi făcut-o, nu i-aș fi iertat-o nicicînd. Dar nu avea cum: acea bună măsură a percepțiilor lui se transferă integral și în relațiile interumane. Dacă va fi ales vreodată în vreo importantă funcție publică, nu va ofensa niciodată pe nimeni, nu va lăsa nici o întrebare fără răspuns, nu va transmite nimănui sentimentul că vreo opinie a fost neglijată sau marginalizată. 

E posibil ca interesul lui pentru istoria Bucureștilor să se fi deșteptat în aceeași perioadă ca și al meu; cînd eram student în anul al II-lea, am început să citesc sistematic diverse istorii ale Bucureștilor, de la Podul Mogoșoaei a lui Gh. Crutzescu pînă la paginile de cronicar ale lui C. Bacalbașa. Am discutat enorm despre asta în cercul meu de colegi și prieteni. E posibil ca pe toți să ne fi preocupat în egală măsură soarta Bucureștilor. Atît noi, cît și grupa de informatică, am dat examenul de analiză matematică cu profesorul Solomon Marcus pe 13 iunie 1990, în timp ce în jurul nostru se făcea simțit fluxul distrugerii și al conflictului. E imposibil să treci prin astfel de experiențe și să nu te gîndești cu toată maturitatea ce s-ar putea face pentru ca societatea în care trăiești să se închege altfel. E imposibil să nu privești în jur și parfumul discret al Bucureștilor să nu te cheme. Chiar dacă meseria ta îți solicită energia și imaginația pe teritorii abstracte, e imposibil să fii indiferent.

Între matematicienii pe care i-am cunoscut, Nicușor Dan face o figură aparte: e printre puținii care au un autentic spirit practic, întîlnit mai degrabă la cei care studiază matematicile aplicate, care pot fi la fel de îndemînateci ca și cei mai buni ingineri. Unii dintre acești specialiști devin experți în finanțe și fac bani buni pe Wall Street, chiar și în vremuri de criză. 

Nicușor Dan a ales să trăiască în București și să răspundă unei provocări intelectuale mult mai dificile decît problemele de matematică cele mai grele, cu care era familiarizat: analizează soluții pentru binele public al unui oraș care are enorme probleme. Spiritul lui practic îl face eficient în orice dezbatere pe argumente despre realitatea curentă a Capitalei; e posesorul unei inteligențe bine antrenate în cele mai dificile probe ale matematicilor, e capabil să discute realist soluții concrete și să cerceteze o întrebare dificilă pînă ce-i găsește dezlegarea. Își poate aminti cu o exactitate fenomenală detalii importante pentru clarificarea unei idei; nu cred să-l fi văzut greșind vreo referință, deși l-am auzit de multe ori făcînd trimiteri precise la o informație situată într-un ansamblu de concepte de dimensiuni ample. Referințele lui la legislația curentă, dacă va folosi vreuna, vor fi exacte. Nu poate fi mințit, nici tras pe sfoară. Nu poate greși atunci cînd are de analizat un text bazat pe o structură logică, indiferent cît de complicat ar fi; de aceea e posibil să înțeleagă la fel de bine ca și juriștii textele de lege. Dacă tace și-și așteaptă rîndul într-o conversație (alt lucru neobișnuit azi), înseamnă că, probabil, calculează și răspunsul va veni în cîteva clipe. 

Nu mi-l imaginez capabil de vreun compromis moral, deși a trăit atîta amar de vreme în București. De fapt, cred că s-a decis să intre în spațiul public dintr-o pură reacție morală la o problemă intelectuală extrem de dificilă, și anume cum să poată fi transformat orașul București într-un spațiu decent, accesibil, utilizabil, plăcut. Poate negocia și poate transforma conflicte greu de soluționat în domenii unde să existe un punct de echilibru, și poate face asta fără ca vreo clipă să abdice de la principii. Nu poate fi corupt; dacă cineva ar încerca, și-ar pierde vremea. Nu va încerca niciodată să facă aranjamente în folos propriu în spatele culiselor. Poate fi discret și delicat acolo unde situația o cere, dar va asigura transparență acolo unde administrația publică exact de asta are nevoie. Pare incredibil că se pot spune aceste lucruri despre cineva, și adevărul e că nu cunosc nici o altă persoană despre care le-aș putea afirma.

Speranța mea e ca aceia care vor vota pe 10 iunie în București să vadă în candidatura lui Nicușor Dan exact ceea ce este: o apariție rară, profund diferită de celelalte candidaturi, extrem de utilă societății românești de azi.