Binecuvântat fie imperiul cafelei

Acest text a apărut inițial în revista Cultura, nr. 78,  28 iunie 2007. Îl repostez aici cu o oarecare nostalgie: librăriile Borders nu mai există. Între timp multe s-au schimbat.

Brillat-Savarin ne propune o experiență interesantă. Excentricul artizan al gusturilor are o opinie cât se poate de fermă asupra felului cum ar trebui preparată cafeaua. Așadar domnia sa, în  tratatul publicat la finele lui 1825, ia două eșantioane din același pachet de cafea, pe primul îl macină într-o râșniță de metal, în timp ce pe cealaltă se îngrijește să o sfărâme în lemn. Apoi prepară din cele două doze două cafele prin fierbere, după vechea rețetă arabă, și compară gusturile. Probabil are importanță cum se sparge bobul de cafea la măcinare, dacă bobul crapă de-a lungul fibrei naturale sau dacă fibra e tăiată: cafeaua cu boabele măcinate în râșnița de lemn i s-a părut mai bună. Firește, vremurile moderne nu mai țin seama de asta, după cum uitat pare și detaliul că sultanul Soliman Magnificul al Turciei, cuceritorul Belgradului și învingătorul Ungariei în bătălia de la Mohacs, se pare că ar fi fost primul cap încoronat care a fost cucerit de parfumul cafelei, după ce armatele sale au ajuns până în Yemen și i-au adus secretul acestei licori a deșertului. Iar dacă el n-a rezistat farmecului, cum de-am putea opune rezistență noi, muritorii de rând, când avem atâtea posibile alegeri? Da, recunosc, sunt îndrăgostit de cafea, și recunosc că multă vreme m-am învârtit în jurul cafenelelor Starbucks, care în Statele Unite însoțesc librăriile Barnes and Noble. În astfel de locuri am citit și am scris, iar în momente mizerabile m-am dus ore în șir ca să uit de mine (am făcut asta în ianuarie 1999, atunci când din România veneau știrile celei de-a cincea mineriade). Cea mai lungă sesiune de lucru, cafea și uitare de sine a avut loc în primăvara lui 2002 când, mai mult de nevoie decât de voie, am stat mai bine de șase ore într-un Barnes and Noble, scriind cu maximă viteză pe laptop. Din fericire nu am vărsat niciodată cafea pe computer și deocamdată, în ceea ce mă privește, lipsit de experiențe nefericite, pot spune că cele două îndeletniciri merg bine împreună. Îmi aduc aminte momentul de tristețe din toamna lui 2000 când, în departamentul de matematică de la Michigan State University (unde pe vremea aceea eram doctorand), s-a luat decizia administrativă ca în sala de computere a asistenților să nu mai fie permis consumul cafelei. Nu știu exact cine a păcătuit și a vărsat cafea peste una dintre mașinile MacIntosh, dar am împrtășit suferința cu toții, sub un afiș de dimensiuni respectabile care ne reamintea regula. Mai târziu, am decoperit pe o plajă evocând paradisul cafenenele Diedrich, care aveau rețete diferite și o personalitate distinctă de ale altor rețele de cafenele. Și pasajul acesta e de acum istorie, pentru că globalizarea le-a ajuns și le-a biruit: rețeaua Diedrich a fost cumpărată de Starbucks. Librăriile Borders găzduiesc acum Seattle‘s Best Coffee, care obișnuiește să servească mocha împreună cu ciocolată amăruie. Tentația e din ce în ce mai mare. În momentele când descoperim câte o nouă manieră de seducție în domeniul cafelei, ne putem imagina surpriza pe care trebuie că o vor fi avut-o acei soldați ai Imperiului Habsburgic care au descoperit, în urma unei retrageri grăbite a armatei otomane, cei doi celebri saci plini cu boabe prăjite de cafea de la care pasiunea ar fi cucerit întreaga Austrie. Oare de unde au aflat cum se prepară? Era așa de evident că boabele trebuie măcinate și fierte? În orice caz, secretul comercial a călătorit în toate direcțiile. Francezii au adus cafeaua în Guadelupa și Martinica, iar olandezii au purtat-o în Ceylon, Java și Sumatra. Din Martinica a ajuns în Nicaragua și El Salvador, și legenda spune că toate plantele din Nicaragua de azi provin dintr-un singur lăstar adus de undeva din Antile, de pe o plantație franțuzească. Toate aceste pachete, cu numele zonei de proveniență, dormitează azi împreună pe rafturile de la Starbucks, care le actualizează odată cu fiecare sezon, însoțindu-le cu importantul detaliu: tare, medie sau slabă. Adevărul e că de la cafea ni se trag toate... Atât revoluția engleză din secolul al XVII-lea, cât și marea revoluție franceză, au izbucnit cam la fel: după ce un personaj entuziast a ținut o cuvântare într-o cafenea, iar audiența fascinată a decis să-l urmeze. Ne imaginăm personaje colerice ale trecutului, cu sângele pulsând din exces de cofeină, ridicâdu-se pe vreo masă de lemn și strigând: la Bastilia! Firește, nu ne imaginăm nimic de felul acesta posibil în vremurile noastre. Doza de espresso, toropită cu lapte (dacă e dregresat, poate reduce păcatul cu până la o suta de calorii, în funcție de mărimea paharului de hârtie), cu aciditatea astfel redusă, ne ajută să începem ziua într-un paradis în care revoluțiile, nu-i așa?, nu mai sunt posibile. Pentru că suntem cu toții fericiți, pentru că societățile, oriunde am fi, nu mai au probleme globale, toate guvernele sunt înțelepte, se îngrijesc de cafeaua supușilor, și nimeni nu mai sâcâie pe nimeni în vreun fel. Sau am înțeles eu greșit? Mă întreb ce ar fi zis domnul Brillat-Savarin despre asta, mai cu seamă că spiritul epocii domniei sale era mai degrabă sincron cu duelurile și aventurile febrile ale tinerilor Bolyai și Galois decât cu pacea post-postmodernă și „sfârșitul istoriei“.