Poemul meu favorit

Poemul meu favorit e Glossa lui Mihai Eminescu. Începe așa:
"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

Tare greu de realizat partea asta: să rămâi rece. Sună frumos ca deziderat, să recunoaștem... Dar, dacă ai crescut în cultura română și dacă modelele tale formative au provenit multă vreme dintre Dunăre și mare, tare greu îți va fi să ajungi la seninătatea sugerată de ultimul vers.

De fapt, strofa care m-a liniștit în multe ocazii este aceasta:

"Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece." 

Mecanismul e acesta: se întâmplă câte o absurditate. O văd. Mă atinge. Mă enervez. Apoi îmi amintesc strofa asta. Mi-o recit în minte. De acolo, din vers, izvorăște un nucleu de liniște, nesperat. Ceva de genul: iată, astfel de lucruri se tot întâmplă, de când e lumea, la fel se întâmplă.

Să n-ai nici un răspuns e o pacoste. Să ai ca răspuns un poem e totuși ceva.