O rețetă sigură pentru enervări viitoare

Am păstrat acces public la unele dintre folderele mele de fotografii de pe fb. Astfel, conținutul lor e văzut și de oameni cu care nu am stabilită o conexiune, fie ei prieteni adevărați, fie "friends" în accepțiunea conectărilor pe fb, fie oameni care nu mă cunosc, care nu au citit nimic din ceea ce am scris eu, care nu știu ceea ce am lucrat sau lucrez. Curios e că la una dintre postările mele am primit feedback aproape automat din partea unor oameni care nu mi-au mai vorbit niciodată înainte de acest moment. Pasajul care i-a atras și, se pare, i-a deranjat se află în chip de răspuns la un comentariu pe marginea unuia dintre folderele mele cu fotografii. Partea care supără s-ar părea că este următoarea: "patriotismul meu, cel în sens tribal, e la nivel zero. Iau din România doar lucrurile care mi-au plăcut, fără ca asta să însemne altceva decât aderența la anumite valori academice, urmate cu străduință la Universitatea București din 1895 până spre zilele noastre (și nu mai știu cum e azi). Cred în educația publică, cred că accesul la informație academică de calitate trebuie să fie gratis și cred că mulți copii trebuie să aibă șansa de a se manifesta inteligent de la vârste cât mai fragede. Copiii sunt mai inteligenți decât cred unii că sunt: dacă-s de soi bun, aleg ei singuri ce-i de calitate. Cam asta e tot ce-ar fi de spus aici. Cred că singura formă de patriotism realist și lucid e felul nostru de a contribui în lumea în care trăim, de a fi o parte în comunitatea unde trăim și muncim. Mai există și forme de patriotism iluzoriu: încerc să nu ader la acelea."

Așadar: am fost sincer atunci când am scris aceste lucruri. Am ajuns la aceste convingeri după o lungă evoluție, care probabil a durat mai mult de două decenii. Nu mai sunt azi cel care citea toată producția editorială de la Humanitas de prin 1991 sau 1992. Îmi asum o judicioasă distanță critică față de multele exagerări pe care le-am auzit în România în decursul vremii și încerc să nu le perpetuez în scris, în gând, în faptă. Cred că sentimentul pe care l-am descris în pasajul de mai sus e într-o precisă consonanță cu textele incluse în volumul Distanțe, demoni, aventuri, dar și în alte volume ale mele, cel mai apropiat de acest subiect fiind probabil Noaptea când cineva a murit pentru tine. Nu îmi propun să ofensez pe nimeni cu ceea ce scriu și nu am nici un interes de natură politică sau literară să insist asupra acestor nuanțe. Remarc cu surprindere că există oameni care-și imaginează că m-ar putea "disciplina" pe facebook pentru convingerile mele; îi invit spre amuzament deplin să desfacă o nucă de cocos cu mâinile goale. Cred că le-ar fi mult mai ușor decât să obțină roade cu metode puerile, unele dintre ele scrise într-o manieră stilistică suferindă.

Pe de altă parte, îi invit să reflecteze asupra acestui aspect: 3,5 milioane de oameni au ales așa cum am ales eu (adică să nu mai lucreze sau să trăiască în România) și ar putea spune lucruri pe care le scriu și eu. Unele dintre ele sunt evidente. Mai mult de atât: sunt oameni care trăiesc în România și care îmi spun că se regăsesc în unele pasaje ale mele. Nu cred că dau glas unor opinii solitare.

Și chiar de-aș da glas unor opinii atât de particulare încât ele nu s-ar regăsi în viziunea nimănui, cum de ar putea un necunoscut să creadă că m-ar putea chestiona despre ceea ce simt eu față de realitatea românească? Ce eficiență ar avea o asemenea intervenție? Nu ar obține nici măcar suficient material de o ceartă, deoarece nu mi-aș propune să frecventez o asemenea tradiție culturală.

În concluzie, reafirm pasajul de mai sus; nu am greșit cu nimic. Nu față de adevăr. Nu față de intenția de a consemna lucruri evidente, unul dintre ele fiind acela că străvechiul sentiment patriotic de factură tribală s-a diluat, a devenit lipsit de credibilitate și nu ar trebui să fim surprinși când auzim asta. Pe de altă parte, ar fi minunat dacă societatea românească ar deveni un spațiu al libertății individuale, un spațiu al împlinirii personale, un loc în care numărul celor mulțumiți de ceea ce li se oferă e mult mai mare decât cel al criticilor stării de fapt. Vă doresc din toată inima să trăim și să vedem una ca asta, și spun asta nu din patriotism.

Un dialog în Time Out, realizat de Ema Stere

Acest material a fost publicat în revista Time Out, pe 23 noiembrie 2007. Întrebările aparțin Emei Stere. Îl public aici pentru că atinge câteva întrebări care s-au repetat în vara și toamna lui 2012. A fost cumva premonitoriu... :) Între altele, întrebarea pe care o tot aud, în diverse formulări, e cam așa: după ce duci dorul când e vorba de București? Astăzi, după o vară așa de tensionată ca cea din 2012, cred că ar fi păcat dacă tensiunea și îngrijorările ne-ar face să uităm sau să trecem cu vederea experiențele noastre importante.

Ema Stere a preferat următorul titlu pentru acest material:

                                          Visez în româna veche

1. La Gaudeamus lansezi două cărți deodată, un roman și o culegere de articole (foarte simplu spus). Ce sunt, pentru tine, lansarile?

Momentul lansării e probabil cel mai potrivit pentru a aduce în discuție motivația problemei literare, detalii despre ideea cărții, importanța proiectului pentru tine, ca autor. Am lucrat cinci ani la Venea din timpul diez (și nu am putut participa la lansare, pe care Editura Polirom a pregătit-o fără mine, în octombrie 2004). Acum e o toamnă ceva mai fericită pentru astfel de proiecte. La Miruna, volumul care îmi apare la Editura Curte veche, m-am gândit vreme de cincisprezece ani. Mi-am dorit să scriu despre lumea satului tradițional, o lume care acum nu mai este și pe care nu cred că o putem lăsa în uitare fără să pierdem ceva din ceea ce suntem. La lansare voi povesti despre asta, despre cât de importantă e pentru mine stilizarea literară a acestei experiențe personale.

2. "Sunt matematician, înainte de a fi român, sau european, sau american". Te rog să comentezi.

Dacă iei în serios experiența formativă pe care matematica o implică, drumul duce pe un teritoriu unde se poate urmări la sursă ceea ce au gândit Euler, Gauss, Riemann sau Darboux. Nu mi-aș fi imaginat, pe vremea când abia începusem să o studiez, pe la 18 ani, că matematica poate fi chiar atât de fascinantă și că rolul ei formativ e atât de profund. Pentru afirmația aceasta am o circumstanță atenuantă: am avut noroc de profesori extraordinari, atât la București, cât și în State. Faptul că devii matematician nu ține de acea parte a identității noastre cu care venim pe lume, ci e o realitate culturală la care te convertești practicând, și care își imprimă sigiliul asupra subiectelor care te interesează și a felului cum argumentezi.

3. (Știu că ești sătul de întrebările cu limba, dar...) "Nu intenționez să-mi schimb limba literară". După 10 ani de trăit în limba engleză, în ce limbă gândești?

În română, indiscutabil. Și visez în româna veche, cea din Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.

4. Te intereseaza viața curentă americană - politică, chestiuni sociale etc. - comparabil cu interesul tău pentru cea românească?

Categoric da. Mă interesează evoluția politicilor în domeniul sănătății și ce poate face lumea politică pentru a îmbunătăți condițiile din domeniul educației. Mă interesează politica inteligentă care poate duce, între altele, la salvarea mediului planetei sau la explorarea spațiului cosmic. Îmi place când dezbaterile politice din spațiul american iau în serios fiecare dintre aceste teme, alături de subiectele importante de politică externă sau de cele economice. În politica românească, mă dezamăgesc oamenii politici care nu pricep cât de păguboase sunt scandalurile. Oamenii cu adevărat inteligenți evită scandalurile,  pentru a-și atinge scopurile. Dimpotrivă, clasa politică românească pare a avea ca unic scop biruința pitică în câte un scandal de conținut și importanță cel mult personală. Aș vrea să văd reușind în spațiul politic idei, iar nu oameni; programe politice, iar nu partide. Mi-aș dori să apucăm vremurile acelea înseninate când politicienii bucureșteni își vor gândi cu maturitate interesele.

5. "Meseria de cititor redevine splendida". Ce e splendid, in meseria de cititor?

Să descoperi, uneori în mod neașteptat, cărți atât de consistente încât să te facă să uiți de tine atunci când le citești.

6. Recomandă, prin cate o singura fraza (ne-Marqueziana), cele doua carti.

Miruna năzuiește să evoce ultima respirație a lumii tradiționale a satului românesc, o lume care acum nu mai există, dar pe care eu am văzut-o, printr-un noroc extraordinar. Distanțe, demoni, aventuri, care apare la Editura Tritonic, e jurnalul unor experiențe culturale și personale, multe dintre ele familiare celor care aveau în jur de douăzeci de ani în 1989.

7. În "Miruna" esti mai degraba Traian, sau Miruna?

Câte ceva din mine e în amândoi, pentru că atunci când aveam șapte ani credeam în povești.

8. De ce ți-e dor din Romania, cand esti in America? Dar invers?

De multe ori, când sunt la București mi-e dor de stăpânirea de sine și de felul inteligent în care americanii se străduiesc să-și ordoneze viețile în așa fel încât toată lumea să fie împăcată. Ei chiar speră în mod sincer că un astfel de punct de echilibru ar exista. Acest model cultural e greu de copiat, pentru că-și are tradiția în evoluția lumii anglo-saxone, un proces îndelungat, care a durat mai bine de șapte secole. Atunci când sunt în America, îmi lipsește Bucureștiul sâmbăta la prânz, poezia acestui oraș, îmi lipsesc momentele lui (rare!) de grație, ca de pildă finalul unui spectacol de teatru reușit, sau al unui curs reușit, sau al unei întâlniri de cenaclu literar unde a avut loc o discuție inteligentă. Îmi lipsesc momentele de fertilă interacțiune culturală prilejuită de spațiul din jurul Universității, acolo unde am avut norocul să întâlnesc oameni extrem de interesanți. Am fost binecuvântat cu prietenii extraordinare și cu întâlniri pline de substanță în Bucureștiul acesta.

În amintirea singurei mele vizite la Mogoșoaia, la invitația unui program al ICR

Acest text a fost scris în primăvara lui 2009. Perioada la care se referă (octombrie-noiembrie 2008) fusese una în care am scris mult: deopotrivă matematică și literatură. Atunci am primit cu interes invitația dlui Florin Bican. Povestea întreagă e cuprinsă în acest text. Am decis să-l public aici, cu speranța că Institutul Cultural Român va continua programele de sprijin pentru tinerii traducători profesioniști. Ei au făcut mari servicii culturii române și munca lor ajută enorm imaginii pe care societatea românească o are pe plan internațional.


                                        Cu biblioteca, spre Mogoșoaia


    Am ajuns la Mogoșoaia în toamna anului 2008, la invitația dlui Florin Bican, coordonatorul programului Traducători în formare. Mă aflam într-o perioadă intensă, când scriam mult, în București; era toamna perioadei sabatice pe care o aveam din partea universității unde am ales să lucrez, Universitatea Statului California, Fullerton. Pentru unii dintre colegii mei scriitori, ideea că m-am refugiat la București ca să studiez și să îmi elaborez materialele, într-o perioadă când am dispus de ceva timp, a părut surprinzătoare. Tendința generală printre prietenii mei e mai degrabă de a se refugia afară din acest oraș, al cărui ambient e resimțit de unii dintre ei drept o agravare a dificultății de a scrie literatură. Dar pentru mine e altfel, mă pot concentra și pot lucra foarte bine acolo. Sunt obișnuit cu sălile de curs, pentru că din toamna lui 1994 am predat în fiecare an, la început la Universitatea din București, apoi la Universitatea Statului Michigan, acum în California. Experiențele mele de interacțiune în orice mediu care seamănă cu sala de curs sunt probabil mai puțin comune unui scriitor. În mai multe rânduri am fost invitat să fac prezentări de matematică în universități unde nu mai fusesem niciodată; e o practică obișnuită în spațiul universitar. Contextul colocviilor sau al întâlnirilor de seminar, așa cum au devenit ele tradiționale în universitățile nord-americane, implică un tip de discurs aparte, cu un caracter informativ, util și plăcut; în perioada mea din Michigan am avut săptămâni când audiam și cinci astfel de întâlniri, în afara programului meu uzual care îmi fixa până la 12 ore în agenda săptămânală.  La un astfel de seminar științific, de obicei invitatul are la dispoziție o oră pentru a comunica o idee, un rezultat, o sinteză sau un fapt nou descoperit, iar la final răspunde întrebărilor. Acesta e codul comunicării, iar tradiția lui poate fi trasată înapoi în timp spre Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Am ajuns să mă familiarizez cu acest gen de comunicare. Dar la cursul pentru traducători organizat la Mogoșoaia nu domnea același cod. Ceva era esențial diferit prin însăși natura programului: abordarea oficială a unui seminar științific lipsea cu desăvârșire. Nici una dintre autoritățile trecutului nu putea fi citată în chip de solidă întâmpinare, așa cum matematicienii îl citează pe Leonhard Euler; de exemplu, recursul la George Călinescu nu ar fi ajutat la nimic. Nici un fel de retorică locală nu ar fi servit la nimic, pentru că participanții la curs erau, din fericire, imuni la așa ceva. În jurul unei mese potrivită mai degrabă unor întruniri diplomatice, se aflau cam tot atâți participanți cât vin și la un seminar științific nord-american. Coordonatorul cursului, Paul Cernat, nu și-a propus în chip de introducere un discurs care să amintească prin ceva de autoritatea implicită la care coordonatorii unui seminar științific ar putea apela; căci în înfruntarea cu substanța literaturii cine poate invoca vreo autoritate? Era o discuție de la egal la egal despre cărți și substanța lor literară. Lipsea și tabla, fără de care întâlnirile dedicate matematicii sunt imposibile; formatul era cel al unei discuții libere, iar atmosfera era relaxată și plăcută. Introducerea pe care Paul Cernat a făcut-o cărților mele, detaliată, amplă, bine informată, a ajuns să se constituie într-o pledoarie implicită în favoarea literaturii. Nici o clipă nu a fost vorba de altceva decât despre literatură și despre rostul ei fundamental.  Atunci când mi-a venit rândul, am povestit despre faptul că literatura română îmi oferă prilejul (privit de unii drept plagă, atunci când nu costituie un handicap) folosirii unor referințe lăuntrice ale culturii române și că tocmai printre aceste referințe mă simt acasă. Că folosirea unui motto din Mateiu Caragiale pentru un roman nu este în nici un caz întâmplătoare. Am povestit cât de importantă este pentru mine folosirea studiilor de antropologie și etnografie pentru înțelegerea transformărilor prin care a trecut România în ultima jumătate de veac, că am studiat înainte de a scrie despre o temă care implica lumea tradițională românească; am amintit că pentru mine e importantă tradiția literară românească a evului mediu întârziat, dar și tradiția literaturii orale exploatată în studii științifice serioase după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis după lucrările scrise de Bogdan Petriceicu-Hașdeu și Moses Gaster. Pentru mine, literatura română care ar merita să fie scrisă azi nu ar trebui să fie simpla observație superficială a unei realități senzaționale, fără de trecut, plină de exotism și curiozități, ci exploatarea sistematică a unei tradiții susținute pe umerii unor giganți. Nu cred în literatura menită să descrie doar suprafața. Cred că literatura de ficțiune e o unealtă de cercetare, de înțelegere a lumii, poate singura mai frumoasă decât geometria și singura mai spectaculoasă decât filmul. Cred în magia cuvintelor rare și în forța imaginilor înzestrate cu raritate și oblăduite de har. Cum altfel aș putea să mă gândesc la o imagine precum cea a ciorchinilor de negi, din invocarea clasică a lui Tudor Arghezi? Sau, dacă aleg să imersez în finalul unui roman pe care îl scriu un vers dintr-o parodie a lui George Topârceanu pe seama aceluiași Tudor Arghezi, o fac pentru că vreau să port cu mine tot acel univers de umor românesc care spune despre realitatea aparent exotică un lucru mult mai profund decât posterele turistice. Firește, nu am în vedere un public larg, ci numai pe cei care vor cu adevărat să privească spre rădăcinile realității. Mi s-a părut extraordinar că am putut vorbi la Mogoșoaia despre aceste lucruri. Ocazia interacțiunii cu participanții la acel curs mi s-a părut a fi o experiență de preț. S-a dovedit până la urmă că ceea ce avem cu toții în comun e întrebarea esențială: cum putem povesti lucruri al căror sens este mult mai profund și important decât cel al unor simple experiențe pasagere? Și oare nu de la această întrebare pornește literatura?

Toamna lui 2012

Toamna lui 2012 îmi va prilejui câteva participări la evenimente interesante, unele în domeniul matematicii, altele de natură literară.

Pe 24 august mă voi afla la Fresno, unde am fost invitat să vorbesc în cadrul colocviilor Departamentului de Matematică. Voi prezenta câteva rezultate recente, obținute vara aceasta, cele mai multe dintre ele realizate în colaborare cu Dr. Wladimir G. Boskoff. Mă voi referi și la articolul meu de anul trecut, «Distances generated by Barbilian's metrization procedure by oscillation of sublogarithmic functions», Houston J. Math., Vol. 37, No. 1, 2011, pp. 147-159.

Toamna aceasta predau două cursuri: unul elementar, de calcul diferențial cu mai multe variabile, și unul de geometria diferențiabilă a curbelor și suprafețelor.

În afară de asta, voi lucra cu un grup de patru studenți pasionați și talentați care adâncesc o temă de geometrie diferențiabilă. Nu voi spune despre aceasta aici decât că are o profundă legătură cu volumul al treilea din ampla monografie a lui M. Spivak... Plănuim să prezentăm rezultatele noastre pe 20 octombrie la conferința MAA (Mathematical Association of America) care va avea loc la CSU Long Beach, pe 14 noiembrie în colocviul de la CSU San Bernardino, pe 16 noiembrie la Chapman University, iar pe 11 ianuarie ne vom afla la San Diego, pentru conferința națională de matematică.

Apropo. Citeam deunăzi un fragment din «Jurnalul filozofic» al lui Constantin Noica, un text la care nu am mai avut ocazia să revin de multă vreme, și care merită revizitat pentru cât de mult reflectează asupra ideii Școlii. Acolo se scrie ceea ce bănuim că e o complexă metaforă:  „Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși.“ Curios e că apoi Constantin Noica adaugă în paranteză „(Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.)“ Interesantă reflecție, cu marea diferență că pe atunci nu cred că se trăia la viteza de acum, sau cel puțin bombardamentul cu informație nu începuse încă.

Unul dintre cele mai importante proiecte la care lucrez este Cercul de matematică de la Fullerton. Acest cerc e responsabil pentru problemele rezolvate de elevi din California și confirmate de secțiunea rezolvitorilor din Gazeta matematică. Da, e vorba de Gazeta matematică bucureșteană, cea întemeiată la 1895 și care funcționează excelent și în zilele noastre... Pe toamnă, ne vom întâlni și vom lucra împreună pe 25 august, 8, 22 și 29 septembrie, 6 și 13 octombrie, 3 și 10 noiembrie.

Toamna aceasta va aduce și apariția versiunii franceze a romanului «Venea din timpul diez», la Gingko éditeur, într-o traducere realizată de Dominique Ilea. Și tot în perioada aceasta este pregătită și apariția romanului «Miruna, o poveste», la Twisted Spoon, în versiunea engleză a lui Alistair Ian Blyth.

Mi-a făcut deosebită plăcere să realizez acest dialog cu Mihaela Crăciun și Ovidiu Șimonca pentru TVR Internațional, în toamna lui 2010, când am lansat la târgul de carte Gaudeamus romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine. Înregistrarea acelei emisiuni se află aici:

http://www.tvrplus.ro/editie-articolul-7-29952

Poemul meu favorit

Poemul meu favorit e Glossa lui Mihai Eminescu. Începe așa:
"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece."

Tare greu de realizat partea asta: să rămâi rece. Sună frumos ca deziderat, să recunoaștem... Dar, dacă ai crescut în cultura română și dacă modelele tale formative au provenit multă vreme dintre Dunăre și mare, tare greu îți va fi să ajungi la seninătatea sugerată de ultimul vers.

De fapt, strofa care m-a liniștit în multe ocazii este aceasta:

"Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece." 

Mecanismul e acesta: se întâmplă câte o absurditate. O văd. Mă atinge. Mă enervez. Apoi îmi amintesc strofa asta. Mi-o recit în minte. De acolo, din vers, izvorăște un nucleu de liniște, nesperat. Ceva de genul: iată, astfel de lucruri se tot întâmplă, de când e lumea, la fel se întâmplă.

Să n-ai nici un răspuns e o pacoste. Să ai ca răspuns un poem e totuși ceva.

 

Scrisoare Deschisă către Dl. Victor Ponta, Prim-Ministru al României

Stimate Domnule Prim-Ministru Victor Ponta,

Am urmărit cu mare atenție felul cum valorile fundamentale ale culturii și educației au fost reflectate în timpul recent încheiatei campanii electorale pentru alegerile locale din România. Am fost plăcut surprins de una dintre intervențiile din timpul campaniei electorale a Partidului Social-Democrat, și anume intervenția dlui Marian Vanghelie, care a subliniat importanța procesului de educație la nivel elementar și a descris eforturile pe care autoritățile locale din Sectorul 5 al Bucureștilor le-au depus pentru a sprijini școlile din sector. Aș fi fericit dacă astfel de resurse s-ar investi în domeniul educației la toate nivelurile. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă componentă a evaluării activității unui partid politic e cea care ține de raportarea acestui partid la provocările administrării sistemului de educație; acest domeniu nu produce (în aparență) profit, dar asigură pe termen lung succesul unei societăți. Între provocările administrării sistemului de educație ar trebui amintite, între altele, asigurarea unei finanțări potrivite sistemului public, asigurarea de oportunități egale elevilor care se formează în acest sistem, reflectarea și integrarea valorilor perene ale culturii și cercetării în procesul de educație la un nivel cât mai potrivit fiecărui stadiu de dezvoltare intelectuală. Dar procesul de educație nu depinde numai de finanțare, ci și de expresia instituțională a unor valori. Oricât de mulți bani ar fi investiți în componenta logistică, investițiile nu ar putea fi materializate în absența unui sistem de valori în care originalitatea și creativitatea să fie recunoscute.

Din nefericire, două dintre nominalizările pentru portofoliul Educației anul acesta au fost contestate tocmai din acest motiv: au existat probleme serioase în felul cum au fost receptate în spațiul public contribuțiile personale ale dnei Carmen Dumitrescu și ale dlui Iosif Mang. Obiecțiile ridicate de societatea civilă mi s-au părut întemeiate. Mi s-a părut că Partidul Social-Democrat a fost surprins de cerințele prezentate de importantul portofoliu al Educației. Am fost surprins să remarc ezitările cu care aceste propuneri au fost pregătite de conducerea PSD. Mi s-a părut foarte important ca Partidul Social-Democrat să pregătească specialiști cu dosare academice solide pentru viitoarele administrări ale portofoliului Educației, un domeniu unde contribuțiile individuale în plan academic, cultural sau artistic pot fi evaluate cu fidelitate azi de către o amplă audiență cu acces la informație, fără a fi nevoie de comisii sau consilii care să intermedieze deciziile. Aceste evaluări pot avea un impact politic major asupra acțiunilor unui partid și pot avea un impact internațional semnificativ atât asupra unei guvernări, dar și asupra României, în general.

După cum sigur vă amintiți, eșecul guvernării Convenției Democrate, care a câștigat alegerile din 1996, s-a datorat în mare parte faptului că acea guvernare nu a avut specialiștii pe care a afirmat inițial că îi are. A fost o evaluare incorectă care a costat scump Convenția Democrată. Costurile cele mai mari, însă, au fost pentru România, care a resimțit profund acel eșec.

Vă rog, așadar, stimate domnule prim-ministru, să considerați o abordare diferită a viziunii pe care Partidul Social-Democrat o are asupra valorilor culturii, educației și cercetării. Ați putea ajuta mult societatea românească dacă opțiunile dumneavoastră politice ar reflecta expresia mai accentuată a respectării valorilor culturii. Ați putea oferi spațiului public românesc un sprijin major tocmai prin asta, pentru că valorile culturii au fost supuse în ultimele două decenii unor presiuni crescânde. E adevărat că în politică se joacă dur. E adevărat că loviturile care se dau în spațiul politic românesc sunt de o intensitate care depășește acțiunile cu care alte spații politice ar fi obișnuite. Dar mi s-ar părea profund dăunător pe termen lung pentru societatea românească dacă aceste lovituri politice ar eroda receptarea valorilor academice de către cei tineri. Mi se pare extrem de important ce gândesc cei care azi au șaisprezece sau șaptesprezece ani, chiar dacă ei nu reprezintă încă o parte a electoratului care se va exprima la toamnă în alegerile parlamentare, Acești oameni tineri pot fi influențați și formați pe termen lung de ceea ce se întâmplă în societatea românească, în spațiul public, azi. Mai mult încă, cred că bătălia pentru aceste valori e mai importantă decât bătălia politică. Un program academic solid într-o universitate, sprijinit pe cursuri solide și de actualitate, e cel mai important lucru pe care o societate îl are, alături de calitatea sistemului său de ocrotire medicală. Între valorile fundamentale ale culturii și educației, una dintre cele mai importante este capacitatea ființei umane de a creea lucrări originale, care să fie recunoscute într-un cadru instituțional adecvat, și care devine reprezentativ pentru cultura respectivă. Iar cultura română este cadrul în care Gheorghe Țițeica a inventat geometria diferențială afină, Dan Barbilian distanțele definite prin oscilație logaritmică, Victor Babeș a făcut importante descoperiri în domeniul imunologiei, iar Tristan Tzara a produs primii pași ai unei adevărate revoluții în viziunea literară a epocii sale; toate aceste contribuții culturale s-au extins și au fost recunoscute mai târziu într-un context internațional. Originalitatea și creativitatea sunt valori importante ale culturii române. Pentru mulți dintre noi, originalitatea și creativitatea sunt, de fapt, cele mai importante valori.

Cu speranța că aceste valori își vor găsi expresia potrivită în contextul politic actual și, în particular, între opțiunile și acțiunile dumneavoastră, vă rog să primiți, stimate domnule Prim-Ministru, expresia cordialei mele considerații,

Bogdan Suceavă
1 iulie 2012